Azi sa stiti ca ar fi fost ziua tatălui meu. Ar fi împlinit 71 de ani. Ultimele 11 aniversari au fost precum aceasta… in absenta. Sau poate se cade sa pun cuvantul aniversari in ghilimele. De fapt, si absenta tot in ghilimele. Mai ales ca ești in continuare cât se poate de prezent in gandurile mele, in conversatiile cu fratii mei, cu Radu, cu prietenii mei, dar și cu nepotii tai. Si continui sa fii cumva prezent prin mine, caci descopar ca îți seman in foarte multe privinte. M-am schimbat de când ti-am facut ultimul tort, la 60 de ani. Tortul ala de morcovi, cu mai puțin zahar adaugat. M-am schimbat mult de atunci, tata, am parca alta viata, în alt ritm, trăiesc altfel! Dar parca simt mai mult lucrurile cum le simțeai tu. Am căpătat cinismul tău. E jale, tata. Nici nu știu dacă sa iti mulțumesc sau nu pentru însușirea asta, iată, moștenită! Ma rog, după cum vezi, ti-am moștenit și umorul. Negru.
Ce ciudat. Scriu aceste rânduri pentru tine sau pentru mine? Mi-ai zis sa te “pomenesc” – și a sunat prea religios și, implicit, usor nefiresc venind de la tine. Dar ti-am promis ca o voi face, atunci când ne-am luat la revedere în spital. Asa ca probabil ca asta e unul dintre motivele pentru care, de 2 ori pe an, povestesc oamenilor despre tine.
Dar o fac și pentru mine. Și vad cum se schimba relația noastră, cum se schimba relația mea cu absenta ta, cum sentimentele capătă nuanțe si cum se instaleaza încet – incet o acceptare. Dorul, in schimb, nu trece. Si te lovește mai tare in astfel de zile.
Era cât pe ce sa inchei cu la mulți ani. Doamne, ce absurd. Dar o sa imi urez mie, totusi, în încheiere, La Mulți Ani cu cât mai multe amintiri încă nealterate, neincetosate, nepierdute cu tine. 🖤