Tata
Azi ar fi fost ziua tatalui meu. Ar fi implinit 61 de ani. Anul trecut, de ziua lui, i-am facut un tort de morcovi, daca mai tineti minte, caci scrisesem despre asta. Am sarbatorit in familie, la el acasa. Ne-a zis atunci ca ii e foarte frica de varsta asta. Ca i se pare ca decada asta (60 – 70) aduce cele mai cumplite boli. Se referea in sinea lui la o parte dintre colegii si prietenii care ii murisera de cancer in ultimii ani. Eu am inceput sa glumesc, ca sa detensionez atmosfera, dar si pentru ca in mod firesc mi se parea o prostie sa gandesti asa…din senin. I-am zis pe un ton glumet: Sigur, tata, acum sa iti fie frica, ca odata ce implinesti 80 nu mai ai nicio treaba…sigur prinzi suta! Am ras cu totii si am trecut peste, ca si cand nici nu ar fi existat acel episod. Dar mi l-am adus aminte abia dupa ce vorbele lui s-au dovedit a fi adevarate.
Nu am vorbit pana acum prea mult despre tata, caci nu mi-e deloc usor. Dar pe de alta parte, una dintre dorintele lui a fost tocmai aceea de a vorbi despre el, de a le povesti copiilor nostri despre el, de a continua sa existe prin noi. Caci “Numai cine e uitat, e mort cu adevarat”.
E foarte greu sa accepti ca nu o sa mai vezi niciodata pe cineva. Cu atat mai mult cand acel cineva ti-e parte din familie. Mai ales cand moartea vine peste noapte. Cumva traiesti cu gandul ca la un moment dat parintii tai nu vor mai fi. Dar, asa cum spuneam la inceput, credeam ca acel la un moment dat e foarte indepartat. Cu cat se intampla mai tarziu, cu atat poti sa accepti mai usor despartirea. Dureros oricum e, dar e mai …firesc. Ori in cazul nostru a fost un soc.
Am vorbit cu el la telefon intr-o sambata, de dupa Paste. Era plecat in Apuseni si imi povestea ca seara danseaza cu turistii straini si gasca lui de prieteni la pensiunea la care sunt cazati. Iar sambata urmatoare a murit. Cam atat de repede s-a intamplat totul.
De la diagnosticul de leucemie pe care noi copiii l-am aflat marti seara, iar el miercuri dimineata, am mai petrecut doar 4 zile impreuna. Nici nu apucam sa ne obisnuim cu un diagnostic, cu un termen medical, ca aparea altul, mai crunt.
Nu am sa intru in amanunte, dar pot sa va spun doar ca tata a fost foarte demn. Ii spuneam “Curaj, tata, curaj”, si a fost foarte curajos si demn. Ne-a dat o lectie de viata pana in ultimul moment. A fost lucid pana in ultimul moment si ne-a tinut fiecaruia dintre noi acel discurs, pe care nu il voi uita niciodata.
De la tata am invatat:
1. …ca nu e niciodata prea tarziu (culmea) sa cauti fericirea. Sa ne intelegem, omul facea lectii de tango (primite cadou de la mine cu o alta ocazie). Era foarte activ si intreprinzator. Avea planuri de calatorii, planuri de afaceri, de inventii (chiar avea brevet de inventator – apropo de unde mi se trage…), avea multe de facut tot timpul. Asta e unul dintre gandurile cele mai enervante: ca stiam ca nu e genul care sa fie impacat cu tot ce a trait, ci tipul activ si cu pofta de viata. Era mereu in cautarea fericirii.
2. …ca in viata umorul e salvator. Era fan Seinfeld si urmarea multe alte seriale ale momentului, pe care fratele meu Radu i le punea pe calculator.
3. …ca trebuie sa inveti ca sa ajungi cineva. Se lauda tot timpul cu mediile noastre mari, cu olimpiadele si facultatile urmate.
4. …ca nu e frumos sa balangani mainile pe langa corp in timp ce mergi, mai ales daca urmeaza sa intri la liceu.
5. …sa nu cred in fantome, farmece, blesteme, vraji, superstitii si alte “prostii”
6. …ca salata de vara e mai buna cu dressing din suc de portocale si mustar.
7. …ca dragostea de mama e unica.
8. …ca placerea oricarui pescar este de a spune povesti exagerate legate de iesirile la Dunare.
9. …ca trebuie sa fii curajos, sa lupti pentru ceea ce ti se cuvine si sa nu astepti sa ti se dea de-a gata.
10. …sa fiu mandra de mine, cu tot ce am facut pana acum.
Cand ma gandesc la el simt ca sunt cat un munte, plin de durere. Si ca oricat as plange, lacrimile sunt doar la suprafata, ca muntele ala nu se goleste niciun pic. Asa ca ma remontez de fiecare data si ma gandesc la lucrurile pe care am apucat sa le facem impreuna, ca el a apucat sa-si cunoasca primul nepot, ca ne-a vazut pe toti trei mari si impliniti, ca am petrecut multe duminici la masa impreuna, ca am ras in hohote de multe ori, ca am mers cu el la pescuit cand eram gravida, ca i-am facut tort de morcovi anul trecut cand habar n-aveam ce va urma.
Poza este facuta de Paste, cand ne-a tot batut la cap pe mine si pe Radu sa ii facem niste poze cu Vlad, ca cele pe care le avea nu ii placeau. Nici nu am apucat sa i le mai arat pe acestea. Una dintre ele a fost in schimb pe mormantul lui.
E mai greu acum, de ziua lui.
Florentina/ 18.11.2014
Buna Dana !
Dupa ce am citit mi-au dat lacrimile ! Si mie imi este tare dor de taticul meu si oarecum povestea este asemanatoare, in sensul ca am luat pranzul impreuna, iar dupa amiaza nu am mai fost. Desi au trecut 13 ani imi este la fel dor de el. Fii fericita ca si-a cunoscut nepotelul, al meu tatic nu a avut aceasta bucurie, dar in schimb baietelul meu este nascut in aceeasi zi si luna cu tata si am certitudinea ca el este ingerasul nostru.
Ana/ 18.11.2014
Cred ca a fost un om tare bun. O sa se mai atenueze durerea pierderii lui, cu timpul, vei vedea. Iti spun din propria experienta. Nu o sa te mint, s-ar putea sa treaca si 20 ani, si din cand in cand sa simti muntele acela de durere in interiorul tau. Important este sa pastrezi in inima toate amintirile frumoase si sa ii povestesti copilului tau, cand va mai creste, despre el. Sa iti traiesti viata frumos, astfel incat, de acolo de unde este, sa fie mandru de tine. E important ca si-a cunoscut nepotul, aceasta a fost o mare implinire pentru dansul, cu siguranta. Macar, asa pe fuga, ati reusit sa va luati ramas bun. Si acesta este mersul lucrurilor, al vietii, pana la urma, nu stiu daca te consoleaza cu ceva chestia asta, ca pe mine nu prea… De aceea trebuie sa ne bucuram de toate darurile minunate pe care le-am primit, atat timp cat le avem. Si sa traim cu recunostinta prezentul.
Alexandra P./ 18.11.2014
Danuca draga…. Cata durere exprima cuvintele tale, e tare greu cand pierdem un parinte… Eu am pierdut bunicii care m-au crescut si de la care am invatat cam TOT ce e frumos si intelept in viata unui om integru si credincios in primul rand, ca pana la urma doar cu credinta in Dumnezeu ramanem si pentru mine acest dar este cel mai de pret. Sa iti usureze Bunul Dumnezeu dorul ! I-al pe Vladut si pe Radu in brate si sigur te vei mai alina!
Alexandra P./ 18.11.2014
Ia-l*
Mary/ 18.11.2014
Buna! Stiu ce simti,te inteleg perfect! Cazul tau se aseamana cu al meu, si mie mi-a murit tatal anul trecut,…! Sunt foarte trista si acum cand ma gandesc la el dar…asta e,trebuie sa fim puternice sa mergem mai departe pentru copiii nostril! Fetita mea avea 7 luni atunci,si tot fetita a fost cea care mi-a dat un impuls sa merg mai departe, altfel…nu stiu ce faceam! Trebuie sa rezistam! E greu dar trebuie sa fim puternici pentru fiintele dragi de langa noi!
Ana/ 18.11.2014
Si mie mi s-au umezit ochii. E un post foarte sensibil si frumos scris. Descrierea tatalui tau este minunata; si din poza se vede ca era un om plin de viata. Sa fii recunoscatoare ca ai avut asa un tata si ca ii semeni in multe privinte. Dorul nu o sa treaca niciodata si poate este mai bine asa, pentru ca cei dragi, care nu mai sunt langa noi, sa fie tot timpul in inima noastra. Dumnezeu sa-l ierte!
Timea/ 18.11.2014
Nu voi comenta nimic – e mai presus de cuvinte tot ce ai scris si tot ceea ce simt!
Alexandra/ 18.11.2014
Dana,m-ai facut sa plang! esti minunata!
Adela/ 18.11.2014
E foarte greu cand iti pierzi tatal…stiu, din pacate mi s-a intamplat si mie! Mai dureros a fost ca nu era bolnav si nici din cauza vreunui accident, totul s-a intamplat in cateva ore…
Fashionable Streets/ 18.11.2014
Nu pot decat sa spun…..MINUNAT!
Alexandra Toto/ 18.11.2014
Cu greu am reusit sa iti citesc randurile.. si iti inteleg durerea perfect.. Tatal meu a murit acum 12 ani, dupa Sf.Nicolae, aveam 11 ani, si nu puteam sa cred ca el nu mai este, timpul a trecut si nici acum nu reusesc sa ma trezesc din acel vis urat, nu uit chipul tatei, nu uit cum ma alinta, nu uit cat de mult ma iubea si parca de fiecara data durerea este si mai mare. Multe persoane mi-au spus sa trec peste , sa imi vad de viata, dar nu exista metoda sa uiti acele momente grele, Imi pare rau pt tine, si stiu cat de mult te afecteaza, dar e bine ca ai reusit sa iti traiesti copilaria frumos, alaturi de tata, ca a ajuns sa isi cunoasca si nepotul. Ceea ce eu nu pot face..m-am simtit cu un anume “handicap”, parca ceva din mine lipsea, nu reuseam sa ma pot asemana cu ceilalti copii, pt ca, eu nu aveam acel sprijin. Dar ii multumesc lui Dumnezeu ca am avut-o pe mama langa mine, si a fost puternica. Si cred ca de acolo de sus, cei dragi noua ne zambesc, ne vegheaza si orice ar fi , ei vor ramane in inima noastra pt totdeauna. Sper ca nu te-am deranjat cu acest comentariu, dar am simtit nevoia iti spun si durerea mea. Sunt sigura ca tatal tau este mandru de tine de acolo de sus!
Raluca/ 18.11.2014
Foarte emotionant Dana. Intr-adevar si mie mi-au dat lacrimile. Foarte frumos din partea ta sa scrii astfel de cuvinte despre tatal tau.
ioana d./ 18.11.2014
Foarte sensibila aceasta postare. Foarte dureros trebuie sa fie… Nici nu vreau sa ma gandesc la acel moment. Sper sa fie cat mai departe.
Esti tare si te felicit! Reusesti sa te montezi. Vlad are nevoie de tine.
Anachen/ 18.11.2014
Noi l-am pierdut acum doi ani pe tatal vitreg al sotului meu. Era un munte de om si pentru noi a fost un stalp de sustinere moral, parintesc. Nu a apucat sa implineasca 60 de ani si a lasat in urma lui semne de intrebare, durere si un morman de amintiri frumoase.
Chiar daca ultimele sale luni au fost groaznice fizic si pline de durere, noi ne amintim de el asa cum era cand era sanatos.
Stii, eu cred cu tarie ca toti cei dragi raman cu noi in continuare, insa nu fizic. Intr-o zi ne vom revedea..
Capul sus, Dana!
M./ 18.11.2014
Greu.
Gina N./ 18.11.2014
Cred ca e frumos sa ii cinstim pe cei dragi amintindu-ne momentele frumoase petrecute impreuna si invataturile sau sfaturile de la ei. Asa parca poti suporta mai usor si poti depasi aceste momente.
Mihaela/ 18.11.2014
esti minunata!!!!!!
andreea/ 18.11.2014
Buna Danuca mea draga! Cred ca orice ti-am zice noi acum , nici un cuvant nu ar fi de prisos! Numai tu iti intelegi durerea din suflet, dar trebuie sa inveti sa treci peste ea, sa traiesti cu amintirile frumoase legate de tatal tau si sa fii puternica pt Vladut si pt sotul tau! Macar ai constiinta usurata ca si-a cunoscut primul nepot iar atunci cand va creste mare ii vei povesti cu drag de peripetiile facute alaturi de tatal tau. Parintii mei au divortat acum 15 ani si am crescut doar alaturi de mama si de sora mea. Sincer, nu-mi vad viata fara mama mea, mai ales ca are niste probleme de sanatate, in cap mi se formeaza scenarii in legatura cu ea, si incep sa plang imediat, nu pot sa concep ca intr-o zi nu va mai fi si tind sa cred ca va ajunge la 100 de ani, ca niciodata nu va pleca din viata mea! Iti doresc din suflet ca D-zeu sa iti dea multa putere, multa pace in suflet, sa te bucuri de tot ce e frumos alaturi de familia ta minunata, alaturi de mama ta si sa pastrezi amintirile tatalui tau vii in sufletele celor dragi tie! Te pup si te imbratisezz
App…multumesc din suflet pt creme, azi le-am primit si mi-ai facut ziua mai frumoasa mie si lu bebe! Te pup…ai grija de tine si fii puternica, stiu ca poti!
Dana M/ 18.11.2014
Citind randurile tale, ma gandeam ca e minunat ca cineva sa ajunga sa invete atatea lucruri de ls un om. Cred ca esti pe deplin realizat cand altcineva te are drept sursa de inspiratie. Sper ca intr-o zi, cineva, sa poata spune ca a invatat de la mine macar un sfert din ce ai invatat tu de la tatal tau, sper sa ajute si faptul ca sunt nascuta azi, imi da speranta ca pot deveni un om mai bun.
Ema S/ 18.11.2014
Te inteleg perfect. Tatal me a murit anul trecut. Stiu ce simti si prin ce treci. Imi e foarte dor de el.
E minunat ca l-ai avut pe Vlad care sa iti dea putere sa treci mai usor prin asa durere.
toonie/ 18.11.2014
Cat de frumos poti sa scrii chiar si despre un subiect trist!!
Eu simt un gol in suflet de cand a murit tatal meu, acum doi ani. Mi se pare ca este ceva neterminat si nedrept pentru ca nici nu am putut sa-mi iau la revedere… Nu am ajuns la timp acasa si tot traiesc cu impresia ca as fi putut sa il ajut cumva (a murit la spital, dar tratamentul – sau mai degraba lipsa lui! – pe care l-a primit in cele cateva zile de spitalizare pot doar sa spun ca a fost inuman!) Si acest lucru ma face sa ma revolt si sa simt ca as fi putut face ceva pentru el daca as fi fost acolo!
Oricum, nu mai are sens… sper doar sa ma pot elibera vreodata, cumva de acest sentiment!
E trist oricum… putem sa ne mangaiem cu amintirile placute, cu momentele de neuitat petrecute impreuna si atat! Dar e mare lucru ca avem si atat!!
Curaj!! amintirile nu ti le poate lua nimeni!
Madalina/ 18.11.2014
Draga Dana,
Stiu ca durerea este imensa acum dar cu timpul se diminueaza durerea si se transforma in nostalgie si amintiri placute. Eu am pierdut-o pe mama acum trei ani, mi-a luat-o cancerul. Desi a trecut deja ceva timp mi se pare ca s-a intamplat ieri. Nu cred ca va exista vreun moment cat voi trai cand n-o sa mai sufar dupa ea dar cu timpul te obisnuieati cu ideea. Stii, scopul meu in viata era s-o fac mandra pe mama de mine si dupa ce ea s-a stins o perioada nu gaseam rostul vietii mele. Apoi am realizat ca eu o pot face mandra in continuare desi ea nu mai este fizic. Acum traieste prin mine si o descoper din ce in ce mai mult in obiceiurile mele, in atitudine si chiar in fizicul meu pe masura ce trece timpul. Ai sa vezi ca il vei descoperi si tu pe tatal tau in tine si in familia ta, daca nu ai facut-o deja. Eu de la mama am invatat ca ea intotdeauna era fericita atat timp cat copiii ei erau fericiti! Te pup si te imbratisez.
Alin/ 18.11.2014
Buna Dana, sincere condoleante!
Inteleg perfect prin ce treci, din pacate si eu mi-am pierdut mama la varsta de 12 ani, din pacate ea nu a apucat sa isi vada vre-un nepotel, ma bucur enorm ca tatal tau a reusit sa aibe parte de acest lucru. Inca o data sincere condoleante, Odihneasca-se in pace!!!
atena/ 18.11.2014
Tatal tau a fost un barbat foarte frumos si cu siguranta un om foarte fericit! Cu asemenea copii, nici nu avea cum sa fie altfel! Acum stii si tu ca nimic nu se compara cu fericirea de a fi parinte si nicio reusita personala nu poate egala bucuria reusitei copilului tau. Ori dansul a trait toate acestea la puterea a treia. Din ce ne spui, prin felul dansului de a fi, cu siguranta a trait la maximumum, bucurandu-se de tot ce i-a oferit viata, in plus a mai avut si norocul de a-si vedea copiii realizati, unica fata mireasa, fericita si iubita, mai apoi mama, si-a tinut primul nepot in brate… Cand iti este greu, gandeste-te la toate acestea. Nu e putin. Sunt oameni care mor fara a cunoaste bucuria, oameni care traiesc si mor singuri… Eu am crezut intotdeauna si continui sa cred ca mult mai importanta in viata este calitatea acesteia, nu cantitatea… Desigur, ar fi ideal sa le avem pe amandoua..
Imi pare rau pentru tine, iti inteleg durerea…S-a intamplat neasteptat si mult prea devreme si chiar daca ar fi fost altfel… la fel te-ar fi durut. Eu mi-am pierdut parintii: tatal la 74, dupa o suferinta de 9 ani si mama la 84 de ani si tot imi este greu. Imi este atat de dor de ei… cum nu poate fi explicat in cuvinte.
Dana, eu cred ca exista o conexiune, ca ramane ceva… Dansul continua sa existe prin voi, prin amintirile frumoase…
Nici nu stiu ce as mai putea sa iti spun… Te pup si te imbratisez cu drag si iti doresc din tot sufletul sa ramai asa frumoasa cum esti si sa traiesti bucuria alaturi de familia ta frumoasa si cu gandul si amintirea tatalui tau in suflet… M-ai facut sa plang si mi-e bine!
Dragomir Cristina/ 18.11.2014
Off, sunt lucruri prin care trecem toti; ma bucur ca privesti partea buna a lucrurilor si te bucuri de familia ta. Odihna in pace tatalui tau!
Lenke/ 18.11.2014
Draga mea,
Cunosc sentimentul. La rândul meu l-am pierdut pe tata la vârsta de 60 de ani. Este cumplit.! Cine spune ca timpul le rezolvă pe toate, minte! Nu este adevărat! Sentimentele de dor se adâncesc mai tare. Mai ales de sărbători. Fetița mea cea mică întreba mereu de Bunicuț. Eram disperată și nu știam de unde să-l readuc între noi. Astfel, într-o seară, privind spre cer am descoperit Luceafărul. Aceasta este prima stea care apare pe cer. Tata, respectiv Bunicuțul a devenit steaua cea mai draga noua. Când dorim să comunicăm cu el, așteptăm serile senine și ne spunem “buna seara”, “bun gasit” si povestim. Iti doresc sa gasesti si tu o stea, Il putem imparti pe Luceafar si ne putem bucura impreuna de El, de Ei. Important este deschidem fereastra! Iti doresc toate cele bune alaturi de frumoasa familie.
Oana-Maria/ 18.11.2014
Este foarte greu! Iti suntem alaturi ori de cate ori simti ca trebuie sa ne impartasesti ceva. Fii tara Dana, esti un om minunat!
Felicia Mikaela/ 18.11.2014
O descriere care mă umple si pe mine de tristete.Nu stiam pana acuma nimic de tatăl tau si când am ajuns la sfârșitul povestii as fi vrut si eu sa ajungă la sută.Tatăl tau poate ca nu mai e printre noi,dar mereu te vei putea mandri cu un asemenea tată.Din ce ai povestit el a fost un bun profesor la scoala vietii tale.
Domnul să-l ierte.Ai avut un tată minunat.
maria claudia m/ 18.11.2014
m-ai emotionat pana la lacrimi! 🙁 imi pare sincer rau pt tatal tau, dar cu siguranta va priveste si are grija de voi!
Roxy/ 18.11.2014
Dana prin cuvintele tale imi dau seama ce om deosebit era tatal tau.Ma pun in locul tau pentru moment si vad cat este de greu,insa trebuie mereu sa te gandesti la lucrurile frumoase petrecute alaturi de el si sa fii mandra ca ai avut parte de asa un tata.Sti vorba asa tata asa fiica.Esti la fel de minunata ca tatal tau!!!Cu asta te poti mandri! :*
teogirl/ 18.11.2014
Te pup…!
Roxana/ 18.11.2014
Draga Dana,am plans si eu cu tine citind aceste randuri.M-au trecut fiori si m-am gandit cat sunt de fericita ca suntem toti sanatosi si ne putem bucura unii de altii.Caci trebuie traita clipa prezenta,pentru ca nu stim daca nu va fi ultima.Nici nu imi pot imagina cat ti-a fost de greu…Tu esti mereu vesela si zambitoare si cred ca aceste calitati le-ai mostenit tot de la tatal tau!
Avem nevoie de putere divina ca sa trecem de aceste momente atat de grele,tu ai dat dovada ca esti un exemplu de om puternic si cred ca tatal tau ar fi mandru de tine.
iti urmaresc blogul,am si eu un baietel de 4 luni care imi aduce cea mai mare fericire de pe pamant!
Diana/ 19.11.2014
Eu va invidiez foarte mult pe voi care suferiti pentru ca simtiti dorul de parinti. Eu as vrea Sa pot avea astfel de sentiment, dar din pacate nu am norocul acesta, pentru ca mi-am dat seama de mica ca lor nu le pasa de copii lor. Ce doare mai mult este ca si mama si tata sunt oameni absolut normali, civilizati, respectati… Ar fi mai usor daca ar fi oameni emarginati sau drogati, pt ca as intelege ca problema e majora. Dar daca nu exista niciun motiv, ci doar pur si simplu nu sunt capabili sa iubeasca, e cumplit. Din acest motiv, daca plangeti dupa moartea unui parinte, simtiti-va norocosi. Inseamna ca ati avut un parinte bun.
Bujenita Emilia Claudia/ 19.11.2014
danuca draga….alunga gandul ca nu il vei mai vedea pe tatal tau!!!! Doar esti crestina ortodoxa nu?!!Nici lui nu cred ca-i place gandul tau! te vei intalni cu el in Vesnicie! pentru todeauna..sunteti doar o perioada despartiti sa zic asa….va asteapta vesnicia!! curaj!
Dida-Maria/ 19.11.2014
Abea acum am citit gandurile tale,imi pare nespus de rau.Dar nu lasa tristetea sa te invadeze pentru ca sunt sigura ca el te priveste de sus si e mandru de tine.Multumesc ca mi-ai amintit cat de important e ca am ambi parinti alaturi de mine.Te pup
Alina/ 19.11.2014
Se vede in poza cat de fericit si mandru l-ai facut. Cred ca fiecare ne nastem cu o misiune si plecam cand am indeplinit-o. Tatal tau si-a indeplinit misiunea. V-a crescut frumos, v-a educat, v-a lasat o lista de invataturi pentru cand el nu va mai fi si si-a vazut nepotelul. Noua ne e greu sa acceptam ca asta e tot si ca nu ne putem bucura cat mai mult de prezenta celor dragi, dar cred ca nimic nu ne apartine noua. Acolo Sus toate sunt randuite fara ca noi sa stim cum si de ce.
DianaF./ 19.11.2014
Draga mea, cuvinteleprea multe ar fi de prisos acum, cand tu ai cuprins tot ceea ce inseamna extaz si agonie in randurile postate. Noi nu putem decat sa facem sincerul gest de a posta la randul nostru multumire , respect si intelegere fata de tot ceea ce simti tu. Tatal tau e reprezentantul unei zodii de oameni puternici, diplomati, corecti si mandri. Sa ai toata increderea ca dumnealui va vegheaza de acolo de undeva pe toti cei dragi ! Haide, draga mea, capul sus si fii mandra de tot ceea ce ai realizat, pentru ca tatal tau sigur te-ar fi laudat in continuare, asa cum spui ca a facut-o !
SimonaN/ 19.11.2014
Tata, a fost centrul universului meu. A fost persoana pe care am deschis ochii, inca din prima clipa cand a intrat in sala de clasa, la orfelinatul unde cresteam de vreo doi ani. L-am vazut si m-am apropiat de el. I-am cerut doua lucruri: un inel cu inimioara si sa ma ia acasa. Mi le-a oferit pe amandoua si inca multe altele pe langa acestea. L-am iubit enorm si nu imi imaginam vreodata ca il voi pierde intr-o buna zi. Inainte cu o zi sa plece dintre noi, am avut o premonitie. Era chiar inainte de licenta si toata ziua ma vedeam prezentandu-mi lucrarea in doliu. Nu intelegeam de ce aveam acele imagini cu mine asa. Seara l-am visat cum nu mai e, si cum plangeam la capataiul lui. Dimineata m-a sunat si l-am asigurat ca in weekend ne vom vedeam si vom sarbatori la restaurant terminarea facultatii. Nu am mai apucat, pentru ca dimineata am primit cel mai groaznic telefon. La trei ani distanta, am trecut prin aceleasi trairi cu mama mea. Nici pe ea nu am apucat sa o vad, sa-mi iau ramas bun si sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine. Ma doare ca nu au apucat sa-si cunoasca nepotul, dar cel mic cu siguranta va afla ce oameni deosebiti au fost amandoi. Capul sus, cineva de acolo de sus ne iubeste si vegheaza asupra noastra.
Diana/ 19.11.2014
Poate ca uitam ce ne spun cei dragi, poate ca pierdem din minte ce-am facut cu ei, dar niciodata nu uitam starea pe care o aveam cand le eram alaturi.
Maria/ 19.11.2014
Sint o persoana profund spirituala. Cred cu tarie ca la nivel de Sine (Spirit, Dumnezeu – fiecare cum vrea sa spuna) lucrurile se intimpla cu totul altfel si noi la nivel de ego nu intelegem nimic. Intimplator sau poate nu, am vazut postul si declaratiile tale. Ceea ce ma face sa scriu este durerea pe care ai afisat-o. Ti-ai pus vreodata problema ca poate la nivel de Sine tatal tau si cel mic au vorbit, si au stabilit impreuna sa se ajute, si tot impreuna au ajuns la concluzia ca tatal tau il va putea ajuta mai bine de pe partea cealalata ???? Pot fi si alte posibilitati. Atita tot.
luiza/ 19.11.2014
La noi s-a intamplat dupa Craciun. Fusesem la munte cu mai multe familii si el s-a imbracat in Mos Craciun pentru ca era un copilas mai mic care avea de primit cadouri. Si am filmat tot cum zicea glume si acel “ho ho ho” de Mos, ca nu te puteai gandi ca in 2 saptamani va fi printre ingeri. Si avea doar 45 de ani. Anul asta ar fi facut 54.. nu a apucat sa isi vada nepotii desi cred ca asta ar fi fost cel mai frumos lucru pentru el.
Amintirile raman acolo undeva si e frumos sa le povestesti. Asa ramane mereu in sufletele voastre, dupa cum zicea si tatal tau si chiar daca nu mai e, fii sigura ca va vegheaza
Luana/ 19.11.2014
cu cat trece timpul,cel putin eu,il simti mai aproape si iti simti mai puternice radacinile! te imbratisez>:D<
FromParisWithLove/ 19.11.2014
Dana postul acesta e mai mult decat o dovada ca blogul tau este o prelungire a familiei tale (ceea ce ai si spus in alt post) fiindca ai ales sa ne destanui sentimentele acestea intime foarte greu de exteriorizat…
Nu am trecut prin situatia ta dar inteleg fiindca sunt departe de parintii mei si cu trecerea anilor si inaintarea in varsta ma gandesc adesea la acest moment fatidic, greu de suportat si inevitabil,..
Simina/ 19.11.2014
Și eu țin la tatăl meu enorm de mult. Are și el niște probleme de sănătate, recent a fost dus de urgență la spital și acum fiecare zi în care îl văd și în care văd că este bine este un dar. Dar cu tot ce s-a întâmplat recent mă gândesc mai mult ca oricând că într-o zi nu va mai fi lângă mine. Postarea ta este impresionantă și mi-au dat lacrimile citind-o. Dar cum ai spus și tu, atâta timp cât ne mai gândim la cei dragi, chiar dacă nu mai sunt printre noi, o parte din sufletul lor ne rămâne alături.
klador/ 20.11.2014
Acum el traieste prin tine si prin tot ce faci…cu siguranta e tare mandru acolo unde e…
Diana/ 20.11.2014
Trebuie sa fie ingrozitor de dureros sa treci prin asa ceva, pe de alta parte, faptul ca privesti poze cu el, ca scrii despre lucrul asta, ca-ti amintesti cu drag de el si de momentele minunate traite impreuna, dovedeste ca nu ati trait degeaba si cu siguranta sunteti un exemplu pentru multi… mi-a placut sa citesc aceasta postare, mi-au dat lacrimile intr-adevar, dar m-a emotionat in sensul placut si m-a facut sa-mi doresc sa pretuiesc si mai mult viata si pe cei de langa mine.
Mulumesc Dana si imi pare sincer rau pentru pierderea ta… viata merge inainte, fii tare pentru familia ta!
Oana M/ 20.11.2014
M-a rascolit povestea ta. Eu n-am nicio amintire deosebita legata de tatal meu. N-a facut parte din viata mea nicicum. Banui ca nici n-a considerat c-ar fi necesar. Habar n-am! Traieste bine mersi, ne mai intalnim, ne salutam, ne-ntrebam de sanatate si cam atat.
Pastreaza-i vie memoria tatalui tau pentru ca vad ca merita din plin! Altceva n-ai ce face. Amintirile sunt nepretuite.
Dana/ 20.11.2014
Ani de zile (imediat dupa ce parintii mei au divortat) asa a fost si relatia noastra, pana cand eu am crescut si am recuperat amandoi. Tare ma bucur acum am avut timp macar pentru asta, pentru a reinvia o relatie normala tata – fiica. Poate ii dai tu o sansa…
Simona/ 20.11.2014
Imi pare nespus de rau si cuvintele nu ajuta prea mult. Sunt situatii in care orice ai spune, nu ajuta. Durerea nu poate fi decat adormita, nu alungata. Asa e firul vietii si totusi niciodata nu suntem pregatiti…Fii curajoasa, Dana, asa cum a fost si tatal tau. Ai un baietel care are nevoie de indrumarea ta in viata, fii curajoasa pentru el, te imbratisez!
Ana/ 21.11.2014
Of, Dana! Eu ieri mi-am inmormantat tatal. A murit intr-un accident rutier, a dat cineva peste el, el fiind pieton mergand regulamentar. A murit pe loc, nici nu a realizat cand. Sunt inca in stare de soc si parca nu imi vine sa cred. Fii tare! Eu una macar sunt impacata ca stiu ca nu a suferit, dar cu circumstantele in care s-a intamplat, inca nu. Las timpul sa treaca ca altceva oricum nu mai am ce face si o sa ramana in inima mea asa cum a fost el, un om bland, darnic, dulce, vesel.
Alina/ 22.11.2014
Important este ca voi doi ati avut o conectie si ati impartit atatea amintiri frumoase …zic asta pentru ca exista atat de multi tati care sunt fizic prezenti , dar parca sunt absenti din viata copiiilor lor si isi vad de viata lor , fara sa te include si pe tine in ea .Exista in mine o durere zilnica ca am tata , dar cum zice si el..” tu traiesti in lumea ta si eu in a mea”.E foarte dureros sa simti ca ai un tata si nu stii ce sa vorbesti cu el , sau daca vorbesti cu el simti ca vorbesti prin el si e ca si cand nici nu ai vorbi cu el .
Ela/ 24.11.2014
Eu încă am ambii parinti in viata si tot am plâns….nici nu vreau sa ma gândesc…chiar daca parintii mei sunt divortati, iar tata nu a venit decat o data sa isi vada nepotul, atunci cand s-a născut