Quote of the Week

De vreo 2 saptamani repet pentru un nou spectacol de teatru ce are ca tema Adolescenta. E absolut minunat ce se intampla in cadrul acestor repetitii, pentru ca toti ne-am deschis foarte mult si am povestit cu maxima sinceritate de la cele mai emotionante, la cele mai rusinoase momente ce tin de adolescenta sau copilarie.

Asa mi-am adus aminte de faptul ca in copilarie eram foarte impiedicata. Bine, si acum sunt genul predispus la accidente, dar atunci – zice frate-miu – era aproape imposibil sa alerg 10 metri fara sa ma impiedic. Iar una dintre cele mai spectaculoase cazaturi a fost intr-un spectacol cu Minisongul la circ.

Era in apropierea Craciunului. Aveam vreo 7 ani. Cantam in grupul de copii Minisong condus de Ioan Luchian Mihalea.  Urma sa avem un spectacol important, in fata unui public extrem de numeros, printre care se numara inclusiv presedintele Romaniei, Ion Iliescu.

Organizatorii au venit in culise, inainte de inceperea spectacolului, si l-au rugat pe Profu’ (asa cum ii ziceam noi lui Mihalea) sa aleaga un “copil istet” care sa ii duca la final flori presedintelui. Fara sa stea prea mult pe ganduri, Profu’ mi-a zis mie ca “Dupa ce terminam de cantat, iti vor aduce un buchet de flori si tu vei merge in public sa ii dai buchetul presedintelui”. Ok…imi pregatisem si un discurs in mintea mea cu “La multi ani, Craciun fericit, bla bla”.

Terminam si ultimul cantec, facem plecaciune, colegii de grup ies pe rand din scena si eu raman singura cu un buchet urias de flori in mana, in fata sutelor de oameni. Stiam ca Iliescu e fix in fata scenei, in gradena principala. Mi-era teama inainte de spectacol ca nu o sa-l ochesc, dar un spot de lumina era pus pe el in public, asa cum altul ma lumina pe mine pe scena. Deci, nu aveam cum sa-l ratez. Cand totul parea sa fie in ordine, vad obstacolul: marginea arenei de la circ.

Stiti acea bordura care delimiteaza scena de public? E specifica circului. Eh, ce m-am gandit eu. Am doua variante: 1. Fie o iau prin dreapta mea si trec prin fata picioarelor tuturor din randul intai pana ajung la gradena din mijloc, fie 2. O sar ca sa ajung mai repede la tinta. Ghiciti ce am ales?!?!

Am mers fix in fata si m-am oprit langa “bordura”. M-am pus pe burta pe ea si cu un picior eram inca pe scena, in timp ce al doilea cauta sa ajunga pe partea cealalta. Dar ce sa vezi, am constatat pe loc ca scena e mai inalta si ca nu am nici o sansa sa ajung cu piciorul pe partea ailalta. Am facut balans: Unuuuu, dooi, treeei si….poc! Am cazut pe partea cealalta, la picioarele publicului si, implicit, ale presedintelui. Oricum, cred ca remarcase efortul meu de a ajunge la el si, probabil, anticipase inclusiv cazatura. Cert e ca am cazut tinand buchetul in sus, nu care cumva sa-l stric. M-au ridicat clovnii de pe jos si m-au pasat din mana in mana pana in bratele lui Ion Iliescu. Ce discurs?! Ce urari?! Ma durea piciorul ingrozitor si mi-era foarte rusine de tot momentul. I-am dat bosumflata buchetul, el mi-a urat mie ceva ce eram prea ametita sa aud…si am iesit in aplauze din scena.

M-am rugat tot drumul de fratele meu, care facea parte din Minisong, sa nu le spuna parintilor ca iar am cazut. Nu s-a putut abtine. Mi-a fost ingrozitor de rusine si datile urmatoare cand am mai avut spectacole la circ si cand in culise auzeam circarii intreband: “Hey, unde e domne’ aia mica care a cazut in fata presedintelui?” Ooofff…nu stiam cum sa ma mai ascund.