Quote of the week

Azi de dimineata, la ora 9:00, copilul meu s-a suit intr-un autocar si, alaturi de alti 17 copii si 3 educatoare, a plecat spre Rasnov, in prima tabara din viata lui.

Va scriu acum, inaintea orei de culcare, cand emotiile mele tind sa atinga apogeul. Nu pot sa spun ca am fost prea stresata pe parcursul zilei. Mi-a fugit de multe foarte multe ori gandul la el, dar m-am linistit privind zecile de poze pe care una dintre insotitoare le-a trimis pe grupul de whatsapp al parintilor. Dar acum emotiile sunt mai mari, pentru ca Vlad nu a dormit niciodata cu nimeni altcineva in afara de noi si mama mea. Sper sa-i fie la fel de usor ca la somnul de pranz de la gradi. Vom vedea. Va spun maine. Mi-a intrat acest ghimpe ca daca face pavor nocturn. Nu a mai facut de aproape 1 an. Dar daca face. Daca nu, totusi.

Cand l-am intrebat prima oara daca vrea sa mearga cu colegii de la gradi intr-o excursie la munte ne-a zis: “Vin si miss-ele? Daca vin si ele vreau.” Nu eram convinsi ca intelege exact ce inseamna o excursie de acest gen, asa ca i-am spus-o cat se poate de clar: “Va dura 3 zile si vei fi fara noi. Vei dormi fara noi.” Nu a parut sa il framante aceasta ipoteza, asa ca nu am insistat.

Ieri toata ziua am vorbit despre excursie, am pregatit bagajul, le-am vorbit fratilor mei despre ea, am mers si am cumparat impreuna mancare pentru drum… toate au mers ca la carte. De dimineata in schimb, s-a trezit direct plangand: “Nu vreau in tabaraaaaaa!” Aproape ma resemnasem cu ideea ca nu se va mai sui in autocar si ca mai bine nu insist. Pe de alta parte, cam asta e stilul lui. Si inainte de ziua lui imi spunea ca nu vrea petrecere, iar in momentul in care au sosit primii invitati a fost in culmea fericirii. Asa ca de dimineata a plans, apoi am luat micul dejun si cand i-am aratat bagajele mi-a zis: “Spune-mi ca nu am cum sa le car.”  “Vlaaad, nu ai cum sa le cari!” m-am prefacut eu, acceptand jocul ales. Si atat a fost ca sa iasa pe usa casei cu ele mai hotarat decat in oricare alta zi de gradinita.

Inainte de a se sui in autocar a avut mai mult grija trollerului decat grija noastra sau a altor copii. Era preocupat de lucrurile lui, unde vor fi asezate in autocar, cine le va ridica si alte detalii organizatorice. Drept urmare, nici nu l-am mai pupat sau imbratisat in fata gradinitei. Mi-era teama sa nu fac despartirea (si) mai grea. Daca ar fi ramas in imbratisare plangand si apoi regretand ca nu a plecat totusi?!? Asa ca am luat-o mai “sportiv” si am incercat sa ii mentin atentia pe ce are el de facut, nu pe emotiile noastre. Cred ca mai grea a fost despartirea pentru mine, decat pentru el, care s-a suit in autocar fara sa fie impins de la spate.  O alta educatoare ramasa in Bucuresti mi-a zis: “Mi-a placut de el. Foarte hotarat a urcat.” In gandul meu… nu stiti cum s-a trezit.

Dupa ce a ajuns la locul lui in masina ne-a facut cu mana mie si lui Radu cateva minute. Parea foarte relaxat. Si zambea. Ne incuraja. Noi aveam niste zambete crispate. Trimiteam pupicuri si faceam cu manca ca niste roboti stricati. Nu, nu am plans. Aveam doar ochii umezi si pulsul marit. Sentimente foarte ciudate. Copilul meu in prima tabara din viata lui??? Departe de noi? E mare. Gata.

Abia astept sa vorbesc maine cu el la telefon. Azi nu i-am sunat si nici el nu pare sa fi vrut in mod special sa vorbeasca cu noi. L-am lasat cu ai lui. Offf…. sper sa fie fericit, micutul meu, iar experienta aceasta sa-l ajute.

Somn usor, Vlad. Sunt mandra de tine.