Quote of the week

Azi de dimineata am primit vestea – ce s-a dovedit a fi ulterior o stire falsa – ca Marian Ralea a murit. Am trecut prin toate starile, de la soc, la tristete profunda, la bucurie, la furie si pana la dispret.

Pe la 10 fara un sfert primesc un telefon de la Adela. Mai vorbisem cu ea inainte si aveam senzatia ca ma suna sa imi mai spuna ceva ce uitase. Cand raspund o aud zicand direct:

“Ai aflat?”

din tonul vocii ei am inteles imediat ca e ceva grav, dar gandul mi-a fugit in primul moment la un atentat, un accident grav sau poate un cutremur de magnitudine mare…

“Nu. Ce sa aflu?” o intreb tematoare.

“A murit Marian Ralea. Au anuntat la stiri”.

Soc. Ochii mi s-au inundat de lacrimi, camera a inceput sa se invarta cu mine, iar aerul imi era brusc insuficient. Am inceput sa ii spun ca nu cred, dar mai mult din reflex, ca raspuns la o veste pe care vrei sa nu o crezi. Adica stiam ca Adela nu ar putea face o astfel de gluma, iar argumentul ca anuntasera deja la stiri era suficient cat sa o iei de buna. Norocul a fost ca la nici 2 – 3 minute, in timp ce eram inca pe telefon cu ea, sa aflu ca o colega de la Abra si Vorbeste Lumea reusise sa il sune si sa afle adevarul: stire falsa, preluata fara niciun fel de verificare de toata presa.

L-am sunat pe Marian de indata ce am inchis telefonul cu Adela. I-am auzit vocea si m-am linistit si bucurat ca e sanatos si ca maine voi putea sa ii urez “La Muuuulti Ani”. Apucase sa imi treaca prin cap inclusiv gandul ca singurul meu tata pe care il mai am a murit. Doamne, ce bine ca e bine.

Apoi a urmat furia. Nu imi venea sa cred ce om inconstient a putut prelua aceasta “stire” drept una adevarata si de a o transmite in direct la stiri. M-am apucat sa scriu repede o postare pe Facebook, in care sa ii linistesc pe oameni ca Marian – Magi al nostru – e bine sanatos. Dar inca tremuram dupa un asa montagne-russe de sentimente.

Intre timp, au inceput sa ma sune prietenii sa imi spuna condoleante. Plus o multime de oameni din presa. Deja raspundeam cu “Nu a murit” inainte de salutul lor sau alte prezentari. Rad acum cand imi aduc aminte ca o jurnalista era asa de sigura de stirea asta, incat nu voia sa ma creada ca am vorbit cu el: “Ai vorbit cu el inainte de stire sau dupa stire?” ma intreaba ea cu un calm nefiresc, ca si cand ar vorbi cu o femeie in negare. “Dupa, fireste ca dupa” i-am raspuns si am rugat-o apoi si pe ea, la fel ca pe restul, sa stearga urgent orice stire de acest gen.

Am aflat mult mai tarziu, de pe net (dar nu stii ce sa mai crezi) ca “stirea” venise se pare prin Agerpres si nimeni nu se gandise sa verifice o informatie de la o agentie de presa care practic asta face pentru banii platiti. Deci, un lanț lung de gafe.

Dupa furie, s-a asternut un dispret, un sentiment de lehamite pentru lumea asta a “showbiz-ului”. Pentru ca toti voiau sa fie primii sau macar printre primii care anunta o astfel de veste. Toti cautau cuvinte de lauda pentru marele actor, incepusera sa scormoneasca prin arhiva dupa imagini cu el magician, toti incercau sa faca “ceva frumos” din asta. Si ceva audienta, desigur.

Marian nu intelegea de unde pornise, dar nu parea suparat sau revoltat ca mine. Le raspundea tuturor cu “Nici macar nu sunt bolnav, nu am mai luat o aspirina de ani de zile”. Ii intelegeam starea, desi cred ca e cel putin bizar sa citesti articole “in memoriam”. Dar zic ca o intelegeam intr-un fel pentru ca, asa cum va povesteam mai demult pe blog, a fost o perioada – la cateva luni de la moartea Micai – cand unii oameni intelesesera ca eu am murit de fapt. Imi aduc perfect aminte cand o doamna mi-a spus in mall:”Aaa… traiesti”, iar eu i-am raspuns, suprinsa de asa un salut: “Da. Traiesc.” “Pai au anuntat astia la televizor ca ai murit.” – “Nu eu”, ii raspund. “Pai nu esti tu Abramburica?” – “Ba da, dar iata ca traiesc”. Parea si usor dezamagita, ca un om care si-a pus toate economiile pe un bilet la loto si afla ca numerele castigatoare nu sunt ale lui.

Mi-am amintit apoi de multe momente in care unii oameni din media au dovedit ca efectiv nu au niciun fel de scrupule, ca sunt lipsiti de orice fel de masura a decentei si bunul simt. Cand abia ce aflasem ca tata a murit, si eram inca in curtea spitalului Fundeni, si un paznic a venit sa ma atentioneze ca sunt paparazzi. Cand au continuat sa imi faca poze pe ascuns in timpul priveghiului sau inmormantarii tatalui ori Micai. Cand au folosit apoi aceleasi imagini, ani la randul, ilustrand articole de 2 lei, doar ca sa faca vizualizari: “Dana Rogoz e disperata” – cu o poza cu mine de la inmormantarea Micai langa, ca sa deschizi si sa citesti ca sunt “disperata” ca Vlad nu mananca morcovi sau cine stie ce idiotenie. Si pana la stirea falsa de acum vreo 10 ani cred, de care si uitasem pana azi, care anunta ca am fost victima unui abuz sexual si ca “violatorul” e in puscarie, dar mie mi-e teama ca va iesi si o va face din nou. Aceasta “stire” 100% inventata, slava Domnului, fiind de altfel acompaniata de o fotografie cu o domnisoara goala langa o piscina, care semana vag cu mine. A fost prima si ultima oara cand i-am dat in judecata – si am castigat, evident. Oricum, nu mai citesc de mult articole, si ma uit din ce in ce mai rar la TV. Prefer sa il las sa mearga pe Eroi in Pijamale si atat.

La Multi Ani, Marian! Te iubesc.