Quote of the week

Urma să aiba loc prima proiecție a filmului meu si al lui Radu. Eram groaznic de emoționată. Fiind o proiecție speciala, la care erau invitați doar câțiva prieteni si oameni din industrie, înainte de premiera oficială, ea nu se intampla intr-un cinematograf, ci la tata acasa, în apartamentul lui, în apartamentul copilăriei mele din Drumul Taberei. Le pregatisem și o mică gustare înainte, care semăna teribil de tare cu o masă de Revelion petrecut acasa, în fața televizorului: salata de boeuf, salata de ton, felii de baghetă cu zacusca sau pateu. Toata lumea intra grămadă in apartamentul acela, pentru a vedea filmul. Ne era cam rusine de scara blocului murdară si liftul stricat, asa ca pusesem pe jos, de la intrarea în bloc, pe lângă ghena si pana la lift, un covor rosu. Mi se părea trist si amuzant deopotrivă. In sufrageria unde urma să aibă loc proiecția, în capul mesei, statea Vlad. Era in centrul atenției, iar asta ii placea lui, dar imi plăcea si mie, pentru ca prezenta lui descărca emoțiile de dinaintea primei vizionari a filmului. In momentul acela a intrat tata in camera, foarte grăbit, spunand: “Poftim, Vlad. Ti-am adus apa cu castraveti, exact asa cum ai cerut.” Era agitat si parea dispus să se pună si in cap dacă nepotul i-ar fi cerut-o. Vlad s-a uitat la pahar si a spus: “O sa iau puțin mai încolo.” Asta era semnul clar ca de fapt nu va gusta niciodată. Tata si-a dat seama ca a fost iar dus de nas de mofturosul familiei si s-a resemnat. Restul am ras de situație. Era perfect normal ca lucrurile să se întâmple așa. Nici o secundă în timpul visului nu mi-am pus problema ca tata nu mai e, ca tata e mort, ca lucrurile nu se pot intampla asa, ca cel care ii face mofturile copilului meu nu are cum să fie el. Si ca nici salata aia de boeuf nu o mai poate face el si ca nici apartamentul lui nu mai e apartamentul lui. Nu, totul era cat se poate de firesc. Dacă tata ne-ar chema azi pe la el de ziua lui, exact asa ar sta lucrurile, exact asa ar fi relațiile, la fel atmosfera. Adică asa cum le-a lăsat, grăbit, în urma lui. Noi suntem puțin mai mari, doar puțin mai mari, dar ne-am adapta perfect schimbărilor, ca și când noi ceilalti am fi fost cu toții plecati in alta lume pentru o perioadă de timp. Tata, in schimb, ar fi tot tata.

Începuse sfarsitul lumii. Norii se loveau de Pământ, tornade ridicau oamenii si masinile lor in cer, se cutremurau clădirile si aveau loc explozii, sfârșind în flăcări. Toata lumea fugea, masinile erau in coloana incercand sa se indeparteze de dezastre ori mai degraba sa isi caute o cale printre ele. Eu alergam pierduta, speriata, fara speranta, nestiind incotro sa o apuc. Tata a strigat din spatele meu: “Andrei, Monica, luati-o voi pe Dana, cu voi in masina.” M-am suit la ei in masina si am fugit departe de tot.

E ciudat cum inconstientul meu l-a adus pe tata in momente importante ale vieții mele: la prima proiecție a filmului, la masa cu Vlad, ba chiar si in timpul sfarsitului lumii, ca salvator. Tata, în lipsa, e cel care ma salvează in cele mai grele momente, e salvatorul interiorului meu agitat.

Azi noapte l-am visat pe Profu’, Ioan Luchian Mihalea – “tatăl” meu din turneele cu Minisong. Ultima oara l-am visat in noaptea de dinainte de a muri tata. Ii spuneam sa fie blând cu fratele meu, pentru ca “azi moare tata”. Si chiar in sambata aia a murit, deși ma trezisem din vis cu toată vointa de a-l contrazice. Azi noapte incercam sa il salvez pe Profu’ de la moarte, încercând probabil sa il salvez si pe tata, sa opresc lanțul întâmplărilor. Sa schimb istoria. Sa fie altfel prezentul. Si atunci astăzi chiar l-am fi sărbătorit pe tata, de ziua lui de naștere.