Quote of the Week

Scriu aceste rânduri din sala de așteptare a unui notariat, așteptându-i pe frații mei. După mai bine de 2 ani de la moartea tatălui nostru, vindem o garsoniera care ne-a rămas ca moștenire. Este garsoniera bunicii din partea tatălui de fapt, care a murit cu un an înaintea lui. Postarea aceasta nu e vreo “spălare de rufe” în public, cum și-ar dori presa de scandal. E doar o destăinuire a frământărilor ce mi-au ocupat mintea în ultimele zile.  Și care îmi dau o migrena cumplita chiar în acest moment.

Pasul asta e mai complicat decât îmi imaginam. Se vinde ceva ce îmi aducea aminte de tata. E ceva ce rămăsese în urma lui, ca o dovada a vieții lui. Sigur ca nu sunt absurda.  Îmi dau seama ca banii ăștia împărțiți la 3 ii vor ajuta pe frații mei și vor însemna ceva și pentru mine…dar ce? Asta e marea întrebare. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este sa ii risipesc în timp pe “cheltuieli diverse”. Vreau sa știu bine care a fost destinația lor. Și am 3 variante momentan:

1. Ii pun într-un cont pentru Vlad, ca un “cadou” de la bunicul.

2. Fac o călătorie lunga, cu familia, știind ca lui tata ii plăceau călătoriile

3. Ii investesc într-un film regizat de Radu, pe care ni-l dorim amândoi de vreo 14 ani, și care poate ca ar însemna ceva în timp și pentru Vlad. Un film pentru tata, în care sa fac un rol de care ar fi mândru.

Habar n-am. Chiar e greu. Va las. Trebuie sa semnez actele. Au venit frații.  Poate ați trecut prin situația asta și ma puteți ajuta cu un sfat. Nu voi fi liniștită pana nu iau o hotărâre clara legata de ce voi face cu acești bani, pe care nu mi-i doream, nu ii așteptam, sigur nu acum. Ci peste multi, multi ani.