Povestea unei printese ratacite

Povestea unei printese ratacite

Eu nu citesc niciodata presa de scandal. Dar acum ca a scris Raluca intr-un comentariu ceva de “picior si pantof” am cautat si m-am amuzat teribil de tare!!! Hai sa va povestesc cum au stat lucrurile de fapt, ca e super amuzanta toata faza.

Intr-adevar, eu prezentam acel eveniment organizat de revista The One si Media Pro Distribution. In urma cu ceva timp, am prezentat acelasi tip de eveniment odata cu lansarea filmului dedicat printesei Diana. Atunci evenimentul s-a desfasurat la Palatul Ghica. Cand organizatorii m-au sunat sa-mi spuna ca isi doresc sa prezint si aceasta lansare, evident ca mi-au spus data, ora si locul, doar ca eu – zapacita cum ma stiti – nu am bagat de seama ca nu mai e vorba de Ghica, ci de Palatul Bragadiru.

In primul rand ca o iesire din casa pentru mine acum e super agitata. Evident ca inainte de a pleca trebuie sa-i dau copilului sa suga. Apoi fug repede sa fac un dus si sa ma imbrac. Machiajul si parul, pe re-pe-de inainte, in maxim 15 minute trebuie sa fiu gata. Apoi predat copilul mamei mele, sarit in masina lui Radu, care ma conduce pana la locul cu pricina, in timp ce eu in dreapta, ca o “diva”, imi fac retusul in oglinduta suspendata si verific daca Vlad nu a regurgitat pe ultima suta de metri pe rochia mea de covor rosu.

Asadar, de aceasta data ies din casa imbracata intr-o rochie superba de la Parlor, insotita si de prietena mea Ada Condeescu, ea purtand o alta rochie minunata de la H&M. Ne suim in masina lui Radu si ii spun ca trebuie sa ajungem la palatul Bragadiru, explicandu-i ca e cel la care am fost data trecuta, adica oferindu-i in detaliu toate informatile despre locatia palatului Ghica. Ajungem la destinatie, coboram repede din masina, si cand sa intram in palat…liniste. Primul fior. Intreb niste domni amabili care aranjau cateva mese de nunta daca stiu unde este evenimentul Grace de Monaco. Imi dau seama cum a sunat pentru ei intrebarea. Doua “printese” care o cauta pe a treia, decedata. Zambind, domnii ne raspund ca acolo se desfasoara un bal de facultate. Super! Realizez confuzia. Pun mana repede pe telefon si il sun pe Radu. “Ai ajuns departe? Poti sa te intorci sa ne iei? Am gresit palatul!” Eu cred ca daca traiam povestea Cenusaresei, pai cred ca se transforma caleasca inapoi in dovleac pana sa ajung la bal sa cunosc printul cel frumos. Noroc ca am un sot extrem de dragut si rabdator cu mine, care a sarit din nou sa ma ajute si in 5 minute eram inapoi in masina in drum spre Palatul Bragadiru, pe care il stiam de altfel foarte bine, caci participasem acolo in trecut la multe evenimente. Dar, ce sa-i faci, cand mintea imi sta mai mult la Vlad de fiecare data cand ies fara el, astfel de greseli pot fi foarte dese.

Si ajungem la Bragadiru, cu o jumatate de ora de intarziere. In general, daca evenimentul e anuntat ca incepe la 7, invitatii vin pe la si jumate. Doar ca de data aceasta eu prezentam evenimentul, asa ca imi doream sa ajung la fix. Asa ca am iesit val vartej din masina, ca sa ajung cat mai repede la scena. Ei bine, acum incepe partea a doua a povestii:

Exact in fata masinii, undeva in dreapta intrarii in palat, pe marginea trotuarului, sedeau 4 ghivece frumoase, legate intre ele printr-o teava. Ghivecele erau pe post de “gard verde”, iar teava care le strapungea de la un capat la altul cred ca era astfel plasata pentru a nu putea fi furate de la locul cu pricina. Nu ca vreau sa ma scuz pentru ce urmeaza, dar teava respectiva, pe cat de absurd plasata, pe atat de invizibila. Era la o distanta de doar cativa cm de pamant, gri ca astfaltul si destul de solida as putea spune acum, dupa ce piciorul meu stang – stiu, e un titlu de film – a lovit-o din plin. Asadar, zbang, cu piciorul in teava! Gata-gata sa cad direct in cap, nu altceva. Noroc ca m-am prins ca o adevarata Bond Girl cu mana stanga – caci cu cea dreapta imi tineam clutch-ul, ca deh, “diva” avea si clutch – de minunatele plante din ghivecele cu pricina. Simteam ca o sa cad, asa cum simti cand esti copil si alergi si stii ca inevitabil la un moment dat te vei intinde pe jos si te vei juli pentru a o suta ora in genunchi.

Dar totusi, in mod miraculous, am reusit sa ma tin pe picioare. Sau mai bine zis pe un picior, dreptul, caci stangul…vai de el. Nu pot sa va descriu ce durere, ce senzatie de lesin m-a trecut, ce transpiratie rece pe sira spinarii pana in varful degetului mic de la… picior, desigur.

Tocmai venea la eveniment Raluca Lazarut, care a observant tot show-ul meu acrobatic pe sarma, pardon, teava din fata palatului mai sus numit. Si ea si buna mea Aduca m-au imbarbatat si m-au ajutat sa-mi revin cat de cat. Piciorul s-a umflat brusc, s-a inrosit, apoi s-a movulit, si in cateva secunde a si sangerat un pic. Nu va imaginati acum cine stie ce situatie dramatica. E genul de incident care mie mi se poate intampla oricand! Ma mir ca nu am sfarsit pe jos si cu julituri in genunchi – eh, cum mai prezentam eu atunci frumusete de eveniment?!

Colegii din presa nu au fost pe faza si au ratat momentul, care sigur ar fi fost descris cu mai putin umor si auto-ironie decat am facut-o eu acum. Probabil ca ar fi fost mult exagerat si ar fi avut o nota tragica, cat sa se inteleaga ca “printr-o minune piciorul se vindeca si nu necesita a fi amputat”.

Asadar, cand am intrat in palat pe covorul rosu, schiopatam. Mai multi fotografi m-au rugat atunci sa pozez neaparat la panou. “Ihi, siiigur ca da…” am ingaimat eu si m-am indreptat, razand complice cu Ada si Raluca, catre panou. Se vede din poza ca am un zambet care ascunde multe. Iar piciorul vatamat, nu de la pantofi incomozi cum scrie la gazeta, si-a revenit pe parcursul serii si am putut sa prezint evenimentul ca si cand absolut nimic nu s-a intamplat.

Cu sinceritate, inchei aceasta destainuire din culisele unei “dive” – le transmit celor mai putin atenti sa remarce ghilimelele plasate in mod corespunzator in text – sau a unei “printese ratacite”.