Dar din dar se face Rai

Iata povestile voastre de Craciun, pentru care tin sa va multumesc si sa va felicit:

Tin minte ca totul a inceput acum aproximativ 6 ani de Paste,am trecut pe langa un cersetor si nu i-am dat bani.Stiu ca toata perioada aia m-am simtit oribil,era ca un sentiment nou pentru mine,pur si simplu nu intelegeam de ce ma tot gandesc la acel cersetor,inainte eram egoista,poate pentru ca eram copil.Am venit din vacanta si am mers in locul in care il vazusem ultima oara,i-am dat bani si tot nu m-am simtit mai bine.Am inteles atunci ca sunt multi oameni in situatia lui si nu am cum sa-i ajut pe toti,ma simteam inutila.

A trecut ceva vreme si a venit Craciunul,am avut initiativa ca eu si unii colegi sa punem bani,sa cumparam mancare si fructe,sa le punem in plasute si sa la dam oamenilor strazii,copiilor..oricui,oameni nevoiasi.A fost foarte frumos,actiunea s-a repetat si anii urmatori.Eu consider ca nu trebuie sa ne lasam pagubasi,sa spunem ” nu pot sa-i ajut doar eu”,daca ne-am strange toti am face mai mult bine.

Acum doi ani am intalnit un copil de la mine de pe strada,traieste cu matusa si bunicul sau ( betiv )..toti il bat,e oribil sentimentul de neputinta,eu am incercat sa-mi conving parintii sa il ajute,dar ei spun ca nu se pot baga.Eu l-am luat pe la mine,l-am spalat,ma jucam cu el,dar nu am putut continua,matusa lui s-a opus si a zis sa-l las in pace.Inca il mai vad pe strada,a facut 5 ani,si inca visez ca intr-o zi o sa-l adopt,inca nu l-am salvat.Sunt multi copii in situatia lui,care apreciaza si o portocala de Craciun,iar altii vor catelusi falsi care fac pipi si papusi Barbie scumpe,contrastul asta al lumii ma frustreaza.

Alte fapte bune le fac cu copiii de la Sf. Mina,unde sunt voluntar,ii ajutam sa citeasca,jucam jocuri cu ei,vorbim,vrem sa-i facem sa se simta integrati in societate,ei fiind copii cu dizabilitati.

Ultima fapta buna pe care am facut-o a fost salvarea catelusei mele.Acum 1 luna mergeam pe strada si a iesit de sub o masina,era singura si trista.Am luat-o in brate,dar nu stiam daca sa o iau acasa,am deja 3 caini.Am plecat mai departe,cand m-am intors era pe aceeasi strada,nu am mai putut rezista si am luat-o in brate,si acasa cu ea.O am de o luna si o iubesc de parca o am de 10 ani,e corcitura de husky,are doar un ochi albastru,o cheama Lola.Am atasat o poza cu ea.

Sper ca nu te-am plictisit,ideea mea de baza e ca daca ne unim toti putem face bine in lume,nu trebuie sa gandim ca daca ceilalti nu ajuta noi nu putem.Iti urez Craciun Fericit! Alina

Sora mea sta in Geneva de 2 ani si studiaza acolo statistica si preda in cadrul facultatii si vine rar acasa si ii e dor de familie asa ca, saptamana trecuta i-am facut o surpriza si am mers la ea cu cozonac, prajituri, gemuri, zacusca, nuci, toate de acasa de la mama si bunica. S-a bucurat mult…

Asa ca rochia nu ar fi pentru mine… ar fi pentru ea, pentru ca purtand-o o sa simta caldura ta, fericirea de a trai, sinceritatea cu care exprimi ce e in sufletul tau; vreau sa o vad fericita.

Faptele bune vin din suflet si sunt sincere; dar din dar se face Rai. Otilia

Vreau sa cred ca am facut multe fapte demne de luat in seama de-a lungul timpului dar nu tin un calendar cu ele insa ma multumeste cu adevarat sa vad ca atunci cand fac un lucru bun persoana care beneficiaza de el este cu adevarat fericita. Am o prietena din copilarie, de la varsta de 3 ani mai exact.Este prietena mea cea mai buna si astazi la varsta de 25 de ani si o iubesc ca si pe sora mea. Daca eu am fost binecuvantata cu o familie fericita si niste parinti deosebiti la ea lucrurile nu au stat la fel. A crescut intr-o familie saraca cu niste parinti alcoolici unde bataile si scandalurile erau la ordinea zilei.A suferit enorm din cazua asta, a fost extrem de afectata si cred ca Dzeu m-a pus langa ea ca si sprinjin. Acum 5 ani tatal ei a murit de infarct. Chiar in Craciunul dupa moartea aceastuia (el a murit de Pasti) am venit impreuna de la Cluj, unde am fost studente, acasa sa sarbatorim impreuna cu familia. Am dus-o pana acasa si am ramas socata de faptul ca mama ei zacea intr-un pat dormind, casa era goala, rece, intunecoasa si evident nu era nimic pe masa si in frigider pentru Sarbatori. Tin sa mentionez ca mama ei a intrat intr-un fel de depresie puternica dupa moartea tatalui sau si mergea din rau in mai rau, nu ii mai pasa de nimeni si de nimic, nici chiar de copilul ei, zacea saptamani in sir in pat fara sa poata fi miscata.In seara aceea am plecat acasa cu sufletul foarte greu ca o las asa, nu-mi venea sa cred cat este de dura viata pentru unii si cat de diferit se petrec anumite lucruri in cazul unora. Nu era corect ca eu sa stau acasa, la caldura, cu bunataturi pe masa si ea sa stea acasa pe intuneric si flamanda, efectiv nu ma puteam gandi la nimic altceva decat la starea in care am lasat-o. Asa ca, am umplut o plasa de mancare gatita de mama mea, am fost la ultimul supermarket deschis unde am cumparat mancare si alte bunataturi cat pentru o saptamana, cozonaci, prajituri, sucuri si am mers la ea. A ramas socata cand m-a vazut la usa si mai ales cand am desfacut plasele.Am facut impreuna foc in soba, am luat cina de Craicun impreuna, am povestit, am ras, ne-am simtit extraordinar in seara aceea, pe fundal cantau colinde, a fost de vis.Pur si simplu ii citeam fericirea in ochi si nimic nu s-a comparat in viata mea cu momentul acela. Nu am facut cine stie ce dar faptul ca am facut-o pe ea, cel mai apropiat om al meu fericita in seara de Craciun pentru mine conteaza enorm.Voi ramane cu amintirea acelei seri toata viata mea si chiar si astazi dupa atatia ani imi mai multumeste pentru ce am facut atunci.Eu ii multumesc ei pentru ca ea m-a imbogatit pe mine cu niste sentimente deosebite, ea a scos tot timpul omul bun din mine si m-a facut sa apreciez ceea ce am acasa si sa fiu multumitoare pentru tot. Lavinia

Ultimul gest dragut ,zic eu, pe care l-am facut a fost zilele trecute cand am venit de la scoala si am vazut la ghena de gunoi o femeie cu un baietel micut . Femeia,mama baietelului ,cauta prin gunoaie ceva de mancare probabil, iar baietelul se juca cu un bat . Era murdar si era imbracat in niste haine mari pentru el.Pe drum imi luasem o punga de pernute Viva si abia apucasem sa mananc din ele dar mi s-a facut mila de cel mic si m-am dus si i-am dat-o lui.Mi-a placut asa tare de el ca desi era mic mi-a multumit si a inceput imediat sa manance din punguta. De Craciun sigur se vor organiza la scoala campanii prin care sa ajutam copiii saraci si am de gand sa imi fac ordine prin haine si sa donez hainele pe care nu le mai port sau mi-au ramas mici. Nu stiu cat de important este gestul meu pentru ei dar cel putin ma face sa ma simt bine ca am facut o fapta buna. Alexandra

Zilele trecute m-am oprit la Tip Top sa imi iau o placinta cu mere. In timp ce vanzatoarea imi oferea placinta, langa mine se afla o femeie batrana, care nu cersea, pur si simplu statea si se uita la vitrina plina cu dulciuri. Aveam impresia ca se uita la ele cu pofta, ca si-ar dori ceva de acolo dar nu isi poate permite.

In timp ce luam placinta de mere, m-au napadit o gramada de ganduri, deodata mi-au dat lacrimile. Stateam in mijlocul drumului cu placinta in mana si ma gandeam ca nu pot sa o mananc.

M-am intors si i-am oferit placinta batranei, mi-a zambit. M-am simtit atat de bine, imi daruise si ea zambetul care m-a insotit tot restul zilei! Lizz

Iarna trecuta, cu cateva zile inaintea Craciunului am mers la taierea porcului undeva intr-un sat, Boranesti, din Baragan. Imediat cum am ajuns la prietenii nostri, atmosfera cenusie, mirosul fumului de la lemnele arse, cativa oameni pe la porti ne-a facut sa ne simtim de acolo, din acel loc foarte profund in traire. Insa, ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost imaginea catorva copilasi care atunci cand ne-au vazut masina s-au uitat lung dupa noi si care pentru cateva clipe au fost opriti din jocul lor. Atat pentru moment! Am mers mai departe, la cateva case mai in fata urma sa ne oprim. Am coborat din masina, ne-am salutat cu prietenii nostri, apoi am intrat in casa sa ne incalzim cu un ceai. Eram bucuroasa ca ajunsesem in acest sat autentic, dar in mintea mea ramasese imaginea acelor copii. Am cerut cateva detalii despre aceasta familie. Sunt trei frati cu varste intre 5 si 12 ani, ai caror parinti sunt plecati in strainatate si pe ei îi cresc bunicii. Casuta lor e mica, cu doua camere si o bucatarie de vara in curte, iar pe timp de iarna bunica le pregateste mancarea pe plita sobei. Cu banii se descurca greu, insa bunicii sunt bucurosi ca nu sunt singuri. In acea perioada cand am fost noi, bunica ne-a spus ca nu poate sa le cumpere bradut de craciun … De alte cadouri nici nu putea fi vorba. Avea lacrimi in ochi cand ne povestea, dar avea multa credinta in Dumnezeu. Seara, bunica i-a invatat pe cei mici sa spuna o rugaciune si sa îi multumeasca lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Povestea e mai lunga, dar pentru a nu te obosi, o sa ma apropii de final.

Fiindca eram in pragul Sarbatorilor de iarna, eu si prietena mea Julia, am facut cateva pachetele cu hainute, fructe si dulciuri pentru acesti copii. In prima zi de Craciun, am mers la Biserica, iar dupa terminarea slujbei a venit “Mosul” pentru toti copiii din Biserica! A fost mare bucurie pe chipurile lor, dar si pe ale bunicilor care s-au bucurat impreuna cu ei. Aceasta ar fi povestioara mea cu care nu pot sa spun ca ma mandresc, pentru ca astfel de fapte ar trebui sa fac ori de cate ori vad pe cineva sarac pe strada, nu doar de Craciun sau Pasti. Milostenia e o virtute de mare folos pentru smerirea sufletelor noastre. Alexandra

Daca as fi acum la spovedanie, as spune ca mai mult fac rau decat bine. Ca vorbele si gandurile mele uneori nu au balsam mangaietor si de binefacere. Si ca faptele bune le aman inconstient de pe o zi pe alta, neputincioasa uneori chiar si fata de mine insumi.As mai spune ca ma lupt cu rautatea din mine mai mult decat las binele sa se reverese peste imprejurul meu si ca , cu toate astea, nu sunt un om rau, ci doar unul care rataceste in tumultul vietii si care necontenit, ca un copil, are nevoie de iertare.

Cu toate astea, intr-o lauda de sine inconfundabila, am sa iti spun acum ca sunt un om rabdator, stiu sa ascult omul la necaz si ma dedic foarte mult celor de langa mine, ma aplec cu sufletul spre cel nevoias considerand ca are nevoie mai multa decat mine si pot sa ridic din neputinta un suflet deznadajduit mai repede decat o fac pentru mine.Asa cred ca am fost dintotdeauna…Nu am sa fac o lista a faptelor bune facute dupa puterile mele , caci poate sunt nesemnificative si loc de mai mult este intotdeauna. Insa, acum 10 ani aveam in facultate o prietena foarte buna cu care petreceam foarte mult timp. Trecerea anilor ne-a despartit cumva, fiecare dintre noi a fost dusa de valuri diferite si legatura dintre noi s-a racit. Anul acest ne-am regasit la intalnirea de 10 ani, si, asa cum se intampla lucrurile inexplicabile, a fost ca si cum nu ne-am fi despartit nicicand. Numai ca am gasit in prietena mea, proaspat divortata,o femeie care nu isi mai gasea drumul si locul in viata. Asa cum se intampla in general si la un moment dat in viata, ajungem la un capat de drum in fata caruia nu mai stim pasii , nu mai recunoastem in jurul nostru nimic din ce odinioara ne era mijloc de existenta, motiv de a continua lupta. Ne trezim singuri si pustii si in fata noastra un drum fara indicatoare, fara popas, fara lumini de semnalizare. De atunci a trecut mai bine de jumatate de an, timp in care pot sa spun cu mandrie ca toata experienta mea de viata traita si simtita pana la sange, am pus-o in slujba ei. Sunt luni intregi de cand o ascult, o incurajez, ii explic, ii dau motive sa creada ca viata merge intotdeauna mai departe si nu se termina niciodata atunci cand ni se pare noua .Am reusit sa o invat sa creada intai de toate in ea, in forta cu care suntem inzestrati , in datoria noastra ca oameni de a nu renunta la visele noastre. A inceput sa mearga la biserica, lucru pe care oamenii nu il fac decat atunci cand dau de greu…si a inceput sa deseneze, visul ei de o viata si talentul ei ascuns in umbra unui drum ales gresit.

Nu stiu daca e mult sau putin, insa pe mine personal, in ultimele luni, trecand si eu la randul meu printr-o situatie careia nu ii vad iesirea, m-a bucurat sa stiu ca am putut , pentru ca am vrut, sa alin un suflet ratacit. Uneori e destul doar sa fim ascultati, uneori lacrimile noastre au nevoie de martori. Si uneori sau cat se poate de des, avem nevoie sa fim oameni cu oamenii de langa noi. E atat de simplu. Daniela

Pana acum zic eu ca am ceva fapte bune in cv – de la a fi voluntar pentru un ong pana la a dona haine pentru sinistrati. Dar poate cea mai importanta fapta buna sunt pe punctul de a o “infaptui” – ma pregatesc sa plec la Bucuresti pentru a sta o luna cu prietenii mei si copiii lor, pentru ca prietena mea care este posibil sa aiba o boala grava. Sper sa o pot ajuta si sa ii ridic moralul macar un pic. Adriana

Cu certitudine stiu ca un zambet aduce mereu fericire si “obliga” si pe ceilalti sa raspunda la el, asa ca incerc sa fiu vesela mai tot timpul ca sa transmit energia pozitiva si celorlalti. Cateodata fel de fel de batranei imi zambesc (pe strada) si stiu ca aia intreadevar a fost o zi frumoasa. Daca un necunoscut imi zambeste ce sa mai spun de un prieten care nu l-am vazut de ceva vreme. Iaca, ma tot lungesc cu vorba…spui ca NEAPARAT trebuie sa scriem despre o fapta buna. Eu prefer sa le spun bucurii. Fapta buna parca prea se raporteaza la sarbatori sau la evenimente religioase. Nu ca nu as avea credinta in Dumnezeu, dar consider ca trebuie sa fim buni tot anul(ca sa vina Mosul …) nu doar in perioada Pastelui, Craciunului…etc. Asa ca o data la cateva luni fac pachete cu haine/incaltaminte/accesorii care nu le mai port (eu sau sora mea) si le dau unor persoane care stiu cu certitudine ca au nevoie de ele. Si trebuie sa iti spun ca eu sunt fericita ,nu cand le dau ci cand vad ca sunt purtate. Aia e o bucurie facuta mie. Ioana

Inca nu am facut fapta buna, insa m am gandit sa fac asta de Craciun. Sunt studenta in Cluj si desi sunt la buget ai mei imi trimit mai mult de jumatate din veniturile lor ca sa stau confortabil intr-o garsoniera in chirie. Cand m-am intors prin noiembrie acasa am vazut ca le lipsesc multe si chiar fac sacrificii pentru mine si m am gandit ca de Craciun sa le fac eu toate aprovizionarile necesare. Inseamna foarte mult pentru mine efortul lor si as vrea sa ii rasplatesc! Bianca

Povestea mea are loc in Trabzon, in 2010, undeva in partea de est a Turciei, am facut acolo ultimul an de facultate, am fost plecata cu o bursa iar intamplarea are loc in Ajunul Craciunului. Tocmai terminasem de facut cumparaturile pentru Craciun si urma si ma indrept spre casa. Eram singura de Craciun intr-o tara straina, unde aproximativ 99% din populatie este de religie islamica prin urmare ei nu sarbatoresc Craciunul sau Pastele. Nu eram foarte fericita, vroiam sa simt Sarbatoarea Craciunul iar in timp ce ma indreptam spre casa am ajuns in dreptul unui buncar de gunoi si am vazut un batran care isi cauta de mancare si atunci m-am dus la el si i-am dat sacosele mele pline de cumparaturi. Le-a primit, mi-a zambit si mi-a multumit, dupa care probabil datorita faptului ca nu aveam un accent turcesc m-a intrebat de unde sunt, i-am zis ca din Romania si ca eu a doua zi eu urma sa sarbatoresc Craciunul, prin urmare a fost un dar de Craciun, dupa care mi-a multumit din nou si am plecat. M-am simtit foarte bine cand am facut acest gest, n-am avut nici un regret chiar daca am ajuns acasa si am mancat paste iar in prima zi de Craciun am avut cursuri, a doua zi la fel, plus ca am mancat la cantina facultatii. Totusi am fost atat de mandra de mine pentru un gest atat de mic si am simtit cu adevarat ca am sarbatorit si eu Craciunul pentru ca am ajutat pe cineva, pentru ca am daruit cuiva ceva, niciodata nu m-am gandit ca un asemenea gest m-ar face sa zambesc atat de mult. Dafina

Acum, vreau sa incep spunand ca eu nu sunt genul de persoana care face fapte bune sau gesturi frumose pentru a primi ceva in schimb- le fac pur si simplu. Sa trecem acum la tema data de tine! Am eu o chestie cu faptele bune si cadourile; sunt persoane in jurul meu care ma inspira in acest sens. Asa ca, fac gesturi spontane. Ma voi opri asupra a 2 din ele fiindca sunt sigura ca vei avea foarte mult de citit. Aveam la un moment dat o colega, care mi-e si prietena. Contextul e destul de stufos dar il rezum. Salar mic, indragostita nebuneste de un baiat nepotrivit, stresata ca seful o va da afara ca nu vindea; intr-o zi a fost suparata mai rau decat in altele. isi incepuse ziua prost- i sa rupt poseta in autobuz, iarasi ii facuse baiatul acela niste faze aiurea, asa ca, fara sa zic nimic, m-am urcat in masina am mers al mall i-am ales o poseta si m-am intors la job cu ea. Am chemat-o la tigara si i-am zis asa: daca toti te supara incer eu sa-ti luminez ziua. uiet o posetuta noua! Deci a fost incredibila reactia ei!!!!!!!!! a meritat gestul de nici nu-ti poti imagina. A doua chestie a fost tot cu o colega- prietena si ea. Avea probleme cu sotul. era asa suparata ca nici nu putea sa-si faca jobul aasa ca iarasi am urcat in masina si am fugit sa-i iau un buchet de flori si o oja- vroia ea oa numita nuanta. M-am intors si i le-am oferit. I s-a luminat fara. ulterior a sunat-o sotul sa-si ceraa scuze si a fost asa de scumpa ca i-a zis: draga! ai noroc. Ada si-a cerut practic scuze pentru tine!

Asa sunt eu! imprvizibila si imi palce sa fac bucurii oamenilor mai ales cand sunt nacajiti fiindca atunci cand le e bine au foarte multi binevoitori in jur. Nu am nevoie d eo sarbatoare anume ca sa fac asemenea gesturi. Ada

Acum cativa ani, inaintea sarbatorilor de Iarna, am discutat cu prietenii la un ceai despre ce frumos ar fi daca, am pune toti cati bani avem pentru a cumpara dulciuri sau ceva cadouri pentru o casa de copiii…De la o discutie intre prieteni am ajuns sa cautam casa de copii si un azil de batrani. am fost la casa de copii ( care defapt era centru de zi,unde stateau permanent niste copii cu dizabilitati) si le-am spus ca m-a trimis Mos Craciun sa imi spuna mie ce asteapta ei de la el…Dupa o saptamana, am revenit in Centru si surpriza… aveam pregatite scrisori, cu desene, iar acei copii care ar fi putut cere orice de pe lumea asta isi doreau papusi, role , masinute, o haina de iarna si alte chestii mai mult decat normale pentru niste copii de varsta lor. Asta poate si pentru ca cele doua surori care si-au dorit 2 papusi, stateau intr-un bordei in padure fara apa, curent sau caldura…..Am strans destul de multi bani pentru a putea cumpara pentru scolari si cate o hainuta de iarna groasa, si jucaria/sau cadoul cerut de la mos si portocale si dulciuri!! iar pentru cei de la gradi am pregtit pungute cu dulciuri iar ei ne-au surprins cu opezi si cantece. Din aceasi bani, am reusit sa facem si cateva pachete pentru cativa batrani care nu aveau posibilitati si care n-au primit prima data sceptici dar care ne-au multumit din adancul sufletului….A fost atat de frumos, cand Mos Craciun( un prieten) a venit cu sacul iar ei se ingramadeau care mai de care sa il vada pe Mosu’, atunci cand cei de la gradi erau manjiti cu ciocolata pe toata fata si suneau poezii, atunci cand batranii ne multumeau cu ochii in lacrimi pentru putinul pe care oricum nu il aveau….As dori sa mai repet aceasta experienta care nu face altceva decat sa ne faca sa pretuim mai mult lucrurile pe care le avem si sa ii multumim lui Dumnezeu ca am avut parte de o familie. Nu mai am poze, dar zambetele acelor copii si lacrimile acelor oameni invarsta imi vor ramane mereu in minte…..mie si prietenior mei, carora as vrea sa e multumesc incaodata pentru ce au facut. Ana

Nu stiu daca am facut cu-adevarat ceva atat de semnificativ incat sa merite a fi amintit, insa ce pot sa spun e ca ma straduiesc sa aduc de fiecare data cand am ocazia o bucurie cat de marunta in sufletele celor dragi si ale celor din jur. Cred ca asta ar trebui sa facem in primul rand. Si nu numai in acele perioade ale anului mai speciale, ci in fiecare zi, cand ne ducem la culcare, sa ne putem spune in sinea noastra ca am facut macar o fapta buna in ziua respectiva , fie ea si faptul ca am aruncat o coaja de paine unui animal infometat sau ca am adus un simplu zambet pe un chip intristat. Si, daca tot e perioada aceasta speciala cand ne asternem dorintele in scrisoarea catre Mos Craciun, cred ca ar fi un exercitiu bun pentru toti aceia dintre noi care asteptam cu nerabdare implinirea lor, ca in dreptul fiecarei dorinte pe care i-o transmitem sa trecem si o fapta buna la care sa ne angajam. Caci, daca tot asteptam ca Mosul sa fie generos cu noi, oare noi de ce n-am fi la randul nostru cu ceilalti? Laura

Referitor la fapte bune facute…incerc sa nu fac rau, incerc sa fiu om din toate punctele de vedere, sa nu ranesc pe nimeni, sa am cei 7 ani de acasa. Fapte marete (din p.d.v. financiar) nu pot sa fac pentru ca nu ma ajuta salariul sa ma intretin si pe mine, insa zilele acestea parintii au sacrificat un porc si din ce am primit si eu, am dus unei colege de munca ( o doamna la 50 si un pic de ani, vaduva cu 2 copii, cu salar de 900 de lei net, se descura extrem de greu. Are o poveste foarte trista, abia are ce pune pe masa ). A fost atat de incantata si mi-a multumit de atatea ori pentru putinul pe care l-a primit….prin asta simt ca am facut o fapta buna…este si cea mai recenta. Liana

Desi pana de curand traiam cu o mare frica de caini (si cand zic mare nu exagerez ) nu m-a lasat inima sa ii las in frig. Cainele cel mare, pe numele lui Roscovanul, traia in curtea prietenului meu care are o casa de vacanta intr-o anumita localitate. Mogaldeata cea mica a aparut surprinzator intr-o zi in curte si a primit numele de Brutus. Dat fiind ca incepea vremea urata si erau si cam bolnavi, i-am luat cu noi la Bucuresti. Si atunci a pornit haosul… Sculat la 7 dimineata zilnic si scos afara (trebuie sa mentionez ca eu si prietenul meu stam la bloc), apoi iarasi la pranz si seara. Vizite constante la veterinar si vaccinuri. Totul ros prin casa si dezastru permanent. In schimb, satisfactia oferita este enorma…incet incet ma vindec de teama de caini si m-am ales si cu doi copilasi care imi umplu zilele cu afectiune si bunadispozitie. Cu siguranta intelegi sentimentul…Daca toata lumea ar adopta sau ingriji un caine nu ar mai fi nevoie sa ii ucida statul in masa. Florentina

De cand eram micuta mi-am dat seama ca sunt fericita cand cineva zambeste atunci cand il pot ajuta cu ceva si atunci am continuat sa ajut. Nu am avut cum sa ajut cu mult dar cred ca si putinul acela a bucura. (si eu provin dintr-o familie modesta). Anul trecut am citit un articol in libertatea in care descria situatia unor copilasi din Vaslui, erau 5 copii si purtau cizmulitele pe rand cand se duceau la scoala. Povestea era mai mare, asta e doar concluzia, ideea e ca la sfarsitul articolului am izbucnit in plans si imediat am plecat la cumparaturi. Pana a 2-a zi am strans ceva daruri si le-am pus la posta, nu erau multe, dar cat sa ii incalzeasca o perioada. Dupa ce am pus coletul am ajuns la birou si m-am uitat pe libertatea si am ramas impresionata de cati oameni cu sufletul mare au pornit catre ei sa ii ajute. Am fost tare fericita ca acei copii aveau ce le trebuie pentru scoala, chiar si hrana. Am avut un sentiment foarte frumos si nu ma voi opri din a darui. E mare lucuru sa vezi un om zambind. Luni seara a venit Mos Nicolae cu mai multe cadouri ( sunt si Nicoleta) si a doua zi ma suna un prieten si imi spune ca organizeaza un eveniment pentru niste copii mai putin fericiti de la o casa de copii din Bucuresti si ca ar fi tare incantat daca as veni sa donez o jucarie.Nu am ezitat si am fugit si am cumparat o jucarie frumoasa. Astea ar fi faptele bune care mi le mai amintesc. Eu sunt impacata cu mine ca din putinul meu pot sa bucur un suflet. Nicoleta

Sunt studenta anul I , la Facultatea Transilvania Brasov , specializarea Asistenta sociala , m-am gandit ca de sarbator as putea face ceva cu adevarat bun . Auzind de nevoile copiilor de la orfelinatul Harman (Brasov) m-am gandit ca pot face ceva pentru a-i sprijinii,asculta si daruii. Panurile au inceput acum vreo 2 luni, adunand bani,haine si jucarii de la prieteni, rude, inclusiv lucruri frumoase de la mine . Pentru ca cei de la care am adunat aceste lucruri minunate sunt studentii nu am strans foarte multi banii(dar am vorbit cu cei de acolo si ca orice ajutor este de folos) . Acum tot ce trebuie sa fac este sa ma duc acolo , sa daruiesc aceste lucruri(nu am stabilit data,dar oricum cat mai curand). Sper sa primesc multe zambete ! Laura

Acum o luna, ma plimbam prin oras cu o prietena, si dintr-o data intalnesc o batranica, foarte debusolata si destul de ingrijorata. O batranica care suferea de pierderi de memorie, care spunea ca nu mai stie cine este, si ca nu stie unde sta. In momentul acela m-am gandit sa o duc la politie, insa era foarte frig afara, si era nemancata si mi-a zis ca ii este foame, asa ca am dus-o la mine acasa, i-am dat de mancare, si-a facut o baie si am rugat-o sa imi dea ceva referitor la ea si familia ei, si a zis ca nu are, si a inceput sa se controleze prin buzunare, si avea pe un biletel un nr de tel scris. Asa ca am sunat pe numarul acela, si am reusit sa ii gasesc familia.Surprinzator a fost faptul ca batranica statea aproape de mine insa am gasit-o destul de departe. Cristina

Povestea mea incepe in spitalul Municipal sectia de Pediatrie Fagaras judetul Brasov,unde am fost internata cu fetita mea de 5 luni ,pana ieri pentru o banala raceala ,nu a fost ceva grav ,nici nu am inteles de ce a trebuit sa stam internate 4 zile pentru nascul infundat si cam atat!In prima zi am avut un soc ,am gasit un spital fara minimul de igiena sau conditii,sa nu iti imaginezi ca era un mediu steril,am vazut paduchi la copii si mancare tinuta in galeti de metal,toaleta fara bec sau hartie igienica ,mamici tratate ca la inchisoarea de femei de catre asistente obligate sa nu iasa din saloane sau sa tina lumina aprinsa dupa ora 21 ! Asta e pe scurt descrierea spitalului,oricum din tot raul un bine ,acolo am intalnit-o pe Maria mama unui baiatel simpatic foc de 1 an si o luna care are sindromul Down,o fata simpla de 20 de ani cu 8 clase dintrun sat de langa Brasov !Cele 4 zile petrecute in spital am fost “vecine” de salon ,pe furis ne faceam vizite si ne povesteam una alteia cum este viata noastra,facem o paralela intre stilul meu de viata :traiul la oras cu toate conditiile in casa ,automobil ,vacante in strainatate si cel mai important un copil sanatos ; si stitul ei de viata la tara fara curent .spalat cu mana si cel mai greu cresterea unui copil bolnav cu sindromul Down ! Dana,vreau sa iti spun ca aceasta femeie avea mereu zambetul pe buze ,vorbea foarte corect si frumos si se gandea la viitor fara nici cea mai mica teama ,imi explica cum lipsa banilor nu o va impiedica sa lupte pentru Andrei,ca baiatul ei sa aibe o viata normala si chiar se gandea la ziua cand il va vedea insurat!Maria mi-a deschis ochii ,m-a facut sa realizez cat de norocoasa si iubita de Dumnezeu sunt si mi-am promis ca nu voi mai lua nimic “for granted “de-a gata in viata asta! Eu cred ca Dumnezeu mi-a scos-o in cale pe Maria si pentru asta am vrut sa ii multumesc cum am putut.Ieri cand am iesit din spital si ma-m intors la casa mea frumoasa,calduroasa am deschis dulapul fetitei mele cu haine (mult prea multe pentru un bebelus de 5 luni) si am ales tot ce aveam neutru care i s-ar fi potrivit si lui Andrei ,pentru ca el are 1 an si o luna dar e mai mic in greutate decat fetita mea;am luat si un bax de scutece si servetele umede le-am pus intr-o sacosa si m-am dus direct la spital la Maria si Andrei ! Cand am ajuns acolo am rugat o asistenta sa o cheme pe Maria “la vizita”, atunci cand m-a vazut i s-a luminat fata si m-a strans in brate ,am povestit i-am dat sacosa cu lucrurile pentru Andrei si ne-am urat La Revedere! Pe drum inapoi spre casa nu puteam sa ma gandesc decat ce vieti diferite vor avea copiii nostri,oricum voi pastra legatura cu ea si sper din tot sufletul ca Romania sa devina mai ingaduitoare cu copiii cu deficiente si parintii fara posibilitati!Cam asta e fapta mea buna,experienta asta in spital m-a facut sa deschid larg ochii,sa ma dau jos de pe norisorul pufos pe care traiam si sa observ durerea din jurul meu! Lavinia

Fapta buna pe care imi doresc sa o fac, si pe care o voi face va fi sa imi dau aragazul si toate hainele vechi si jucariile cadou de craciun…..ce imi doresc cel mai mult ar fi sa devin voluntar, si m-am decis ca asta sa fie urm pas…..sa caut pe internet pt zona deva(aici locuiesc) si nu numai …….cred ca asta m-ar face sa fiu mai impacata cu mine insumi…..Ecaterina

Am o vecina in bloc, o batranica, necajita tare, pe care sotul o cam bate, dar ea e foarte de treaba. Ma duc periodic la ea si-i duc de mancare, legume in general. Parintii stau la tara si cum am de unde da, dau. Ar mai fi colegele de serviciu, carora le aduc legume din gradina si altele. Tata mi-a zis sa dam cat avem, sa ajutam pe altii.

Ajut batranii pe strada, sa care una alta, cand ii vezi saraci singuri cum se chinuie cu plasele de cumparaturi, e cam greu sa treci nepasator pe langa ei (asta mi se intampla frecvent). Delia

Mai demult cand eram in liceu cunoscusem niste francezi care veneau printr-un ONG la casele de copii din Romania.In acel an asa s-a nimerit ca ei sa fie in Botosani(orasul meu natal unde locuiam atunci).M-am imprietenit cu ei nestiind ce cauta ei de fapt in Romania, eram doar fericita ca imi pot exersa franceza cu ei(eram in clasa a9a atunci intrasem la liceu cu profil de franceza).Tot intalnindu-ma cu ei, m-au luat si pe mine la casa de copii unde obisnuiau ei sa mearga.Nu faceau altceva decat sa-i vada fericiti pe copii.Se jucau cu ei,desenau,ii invatau tot felul de chestii.Am ramas foarte placut surprinsa.Nu cred ca stii dar nu toti copii de la casele de copii sunt la fel, unii sunt mai öbraznici unii mai cuminti.In ziua aceea am cunoscut o fetita, Ioana.Era asa cuminte, abia putea sa se bage intre ceilalti, fiind mai timida si avand si o problema la un picior care o impiedicau sa se miste cum trebuie.M-am imprietenit cu ea.Era atat de draguta.Din momentul in care am inceput sa vorbesc cu ea nu a vrut sa se mai dezlipeasca de mine.Cand a trebuit sa plec a inceput sa planga si mie mi se rupea inima.Si eu cu ochii in lacrimi i-am promis ca o sa ma mai intorc zilele urmatoare si celelalte zile dupa ce pleaca francezii.

Si asa a fost..m-am dus si zilele urmatoare si am vizitat-o.Bucuria de pe fata ei ma facea sa plang de fiecare data.Cand nu reuseam sa merg sa o vad o puteam suna.O sunam aproape zilnic sa vad ce mai face.O perioada de vreme fiind ocupata cu scoala nu am mai putut sa merg la casa de copii sau sa o sun.M-am simtit atat de rau.Se apropia Craciunul …Si m-am trezit in ziua de Ajun de dimineata la 8 m-am imbracat si am plecat spre casa de copii hotarata sa o iau pe Ioana acasa la mine de Craciun.Dar nu stiam daca o sa am voie sau daca doamnele de acolo o vor lasa sa vina cu mine.

Am ajuns acolo si le-am explicat ce vreau sa fac iar doamnele au fost foarte dragute cu mine.Mi-au spus ca nu pot lua la mine mai multe zile,dar ma lasa sa o iau pana seara la 10.M-am bucurat si pentru atat.Am urcat sus in dormitoarele lor si am trezit-o pe Ioana, i-am dat vestea cea buna si a inceput sa planga.S-a imbracat in 5 minute si ma tragea de mana sa plecam cat mai repede. Cand am ajuns acasa si i-am facut cunostinta cu familia mea a inceput sa planga (eu mai am inca 2 surori si 2 frati,iar unii dintre ei chiar casatoriti).Era casa plina, cum e de obicei acasa la mine,fiecare facea cate ceva.Mama si sora mai mare erau la bucatarie,tata pregatea bradul , eu impachetam cadouri.Eram atat de fericita ca am putut sa o fac fericita.Era doar un copil de 7 ani care nu stia ce-i aia familie.Eu am avut grija de ea toata ziua.Si nici nu vroiam sa merg cu ceilalti prieteni prin cafenele si baruri,eram doar fericita de fericirea ei.A primit multe cadouri si dulciuri,avea darurile ei sub bradutul nostru. Cel mai greu moment a fost cand a trebuit sa o duc inapoi…A plans tot drumul si ma implora sa nu o duc inapoi.Mi-era atat de greu sa ma abtin sa nu plang.I-am explicat si incercam sa o mint cumva frumos, sa nu fie asa grea despartirea.I-am promis ca o sa ma intorc zilele urmatoare si o sa o mai iau acasa si ca trebuie sa se intoarca pentru ca o asteapta la casa de copii si celelalte cadouri de la Mos Craciun.Am reusit cumva sa o linistesc, dar eu am plecat plangand acasa si m-am gandit doar la ea.

Am mai continuat sa o vizitez si apoi un timp pana cand mi-au spus doamnele ca a fost plasata unui asistent maternal si ca nu mai am voie sa o vad.

Cel mai mare shoc l-am avut cand dupa cativa ani m-am intalnit pe strada cu ea, era murdara, avea hainele rupte pe ea cu o paine in mana, m-am oprit zambind si am intrebat-o daca isi aduce aminte de mine si mi-a spus ca da si a inceput sa planga si sa-mi spuna cu lacrimi in ochi ca mama ei actuala o bate zilnic ca nu mai vrea sa se intoarca acasa.Nu-mi venea sa cred nu stiam ce sa fac atunci in acel moment.Nu puteam sa o iau acasa,imi faceam probleme.Mi-a lasat numarul de telefon de la ea de acasa…si cand am incercat sa o sun nu a mers pentru ca nu era bun numarul …In momentul acela nu am mai stiut ce sa fac…Si acum ma gandesc la ea …nu am mai stiut nimic de ea de atunci.Imi aduc aminte de ea mereu si ma rog sa fie bine si fericita.Altfel nici nu vreau sa ma gandesc ca e.Si sunt sigura ca Dumnezeu mi-a ascultat rugaciunile si ca are grija de ea. Andreea

Titlul giveaway-ului de pe blogul tau pe care il urmaresc destul de des, pot spune ca este foarte profund si se potriveste asa cum i s-ar potrivi aceasta rochie mamei mele! Mamei mele careia as dori sa-i fac cate o surpriza zi de zi, daca se poate! Dar din dar se face Rai! Exact asa vreau sa o fac pe mama mea sa se simta zi de zi! Pentru ca merita!

Sunt atatea motive pentru care ar merita sa castig pentru ea aceasta rochie! In primul rand pentru ca este mama mea, o ador si as vrea sa-i vad expresia, zambetul ei plin de caldura care imi umple sufletul, ochii ei care stralucesc si care imi arata ca iar am reusit sa o fac fericita si sa ii arat cat de mult o iubesc si ca ma gandesc la ea in fiecare clipa! Ar mai fi si un alt motiv ca iubeste culoare rosie; aceasta culoare ii surprinde toate calitatile, de care stie sau nu stie..este extrem de iubitoare, grijulie, energica, generoasa, foarte foarte muncitoare si saritoare la toate problemele din jurul ei, al altora, neasteptand nimic in schimb, doar un simplu: “Multumesc!”

Aceasta este mama mea! As fi foarte incantata sa-i pot castiga aceasta rochie, care ar fi extrem de potrivita pentru seara de Revelion, unde asa cum stim cu totii, “rosul”, purtat intr-o oarecare masura, in seara de Revelion, iti aduce noroc, spor si fericire!

Faptele bune cu care ma mandresc in fiecare zi si care ma fac fericita sunt acelea catre o persoana apropiata, dragi mie, ori unui simplu necunoscut, dar care ma face sa vad altfel viata, sa imi pretuiesc si mai mult lucrurile materiale si spirituale, sa-mi iubesc si mai intens familia si sa fiu recunoscatoare pentru tot ce am avut, am si voi avea!

Sper sa am noroc si prin intermediul acesta sa mai pot face inca o fapta buna! Cristina

Fapta de care sunt tare mândră s-a petrecut anul trecut cam pe vremea asta (pare cusut cu aţă albă dar chiar aşa a fost). Eram pe trotuar la Unirii şi aşteptam să traversez. O bătrână s-a sprijinit de mine rugându-mă să o traversez strada. Când am ajuns pe trotuarul celălalt mi-a povestit toată viaţa ei. Cum nu are copii, stă singură, a avut grijă toată viaţa ei de mama ei, deşi era profesoară de istorie şi iubea copii. Apoi că e bolnavă şi nu ââi ajunge pensia…. Şi m-am trezit că mă scotocesc în buzunar să îi dau 20 lei de un lapte şi nişte fructe (căci îmi spusese că îi e poftă). Apoi zicându-mi în gând răutăcios că e încă o bătrână care vrea doar bani că e greu la pensie şi mă pregăteam să plec ma trage de mână şi îmi spune dacă îţi dau numărul meu mă mai suni şi pe mine că nu am cu cine să vorbesc şi eu? Da răspund. Îmi dă numărul şi îmi spune la finalŞ mă cheamă Elena. La asta chiar nu mă aşteptam o chema ca pe mine. Am sunat-o şi ne-am mai întâlnit o data. Acum că mi+am amintit poate o sun şi de sărbătorile astea că am cam neglijat-o şi e o femeie tare blândăă ce îmi aminteşte de bunica mea. Elena

Am facut mai multe fapte bune pt cei din jur, atat saraci cat si cu posibilitati dar si pt animale.

Nu vreau sa le insirui pe fiecare in parte pentru ca tot ce am facut a fost pt acele suflete dar si pt sufletul meu dar

daca tot e sa spun una am sa o spun pe cea mai recenta, adica de astazi:

Asteptam autobuzul in statie si a trecut prin fata mea o batranica amarata cu haine ponosite care manca un sandwich, doar ca

nu era sandwich…erau 2 felii de paine, fara nimic altceva.M-a miscat pana in adancul sufletului asa ca m-am dus la un chiosc

si i-am cumparat un strudel cu sunca si cascaval.Draga de ea, i-au dat lacrimile atat de tare s-a bucurat.

Desi am spus ca povestesc pe cea mai recenta iti mai spun ceva

Am cunoscut vara asta o persoana care desi nu mai e printre noi, ma gandesc zilnic la ea.Am cunoscut-o putin si am iubit-o atat de mult! O chema Amalia si avea 30 ani.O persoana de o blandete aparte, inteligenta si sensibila care iubea animalele intr-atat incat sa fie vegetariana. I se facea pielea de gaina numai cand simtea miros de carne.Vorbea fluent japoneza lucru care a ajutat-o sa lucreze in Japonia pana cand corpul i-a fost greu incercat de 2 boli crunte: scleroza multipla si cancer.Era imobilizata la pat, cu un trup firav dar a avut mare noroc sa cunoasca un om minunat care sa o ingrijasca si sa o iubeasca pana la sfarsitul vietii.Au cautat impreuna vindecarea de aici din Romania pana in Brazilia si Mexic.In ultimele 2 saptamani de viata am mers cat am putut de des la ea la spital, cu mancare cu un fruct cu ce am crezut eu ca ar manca…Stiam ca i placea foarte mult culoarea roz, asa ca i-am cumparat o oja si i-am facut unghiile.M-am gandit ca ar fi mai fericita. Si asa a si fost.Desi nu putea sa vorbeasca mi-a zambit sugestiv.I placea sa rada, adora bancurile..i-am cumparat o carticica e bancuri si i citeam.Imi raspundea cu un zambet..

Nu vreau sa incadrez asta intr-o fapta buna dar aceasta persoana, in acel scurt timp mi-a dat viata peste cap.M-a invatat sa fiu o luptatoare,sa apreciez viata si sanatatea!

Acum, cand infrunt o greutate ma gandesc la ea si imi spun “Totul e posibil”. Iulia

In privinta faptei bune, doresc sa spun ca inca nu s-a realizat, se va realiza pe data de 23 decembrie, cand impreuna cu colegii mei de la Consiliul Local al Tinerilor Piatra Neamt vom merge imbracati in Mos Craciuni, respectiv Craciunite la copiii cu dizabilitati din orasul nostru. Stim ca astfel le-am face o foarte mare placere nu atat lor, cat si parintilor, care isi doresc ce e mai bun pentru copiii lor, dar in general nu isi permit din punct de vedere financiar. Acum speram ca actiunea noastra sa iasa bine. Madalina

Imi aduc aminte de o fapta care merita povestita….faptul ca am reusit ca acum 4-5 ani cand inca eram in facultate sa organizez un targ pentru a strange bani,hainute,jucarii pentru copii de la un orfelinat din Bucuresti.Stii cati copii abandonati sunt???sigur stii…..stii cat de greu este sa adopti un copil???este un chin…din cauza asta copii astia raman acolo…pana la 18 ani…cand sunt obligati sa paraseasca orfelinatul…si sa traiasca pe strazi….si atunci stai si te intrebi….cu ce au gresit micutii astia sa aiba un destin atat de nefericit?

n fine…am reusit sastrang atunci ajutata de colegele mele bani….destui…si am mers sa cumpar toate cele necesare pentru…20 de copii daca imi aduc aminte…pe jos…in frig…nici nu mai contau toate astea stiam ca trebuie sa imi duc la capat misiunea…si mi-am dus-o,am fost la ei in Ajunde Craciun….iar fericirea din ochii lor….nu seamna cu nimic…nu pot sa iti explic cum e sa ii vezi ca se bucura pentru…o ciocolata…pentru o gecuta…cum te iau in brate si te roaga sa mai vii la ei…iar tu inghiti in sec pentru ca stii ca poate nu vei mai reveni la ei niciodata pentru ca nu iti permiti….pacat ca traim vremurile astea…pacat ca sunt atatia copii care au nevoie de o familie….pentru ca propria familia i-a abandonat….asta e un lucru care mi-a ramas intiparit in minte…probabil ca atunci cand “voi fi mare”voi putea ajuta mai multi copii…..din pacate…nu as fi putut sa ii ajut fara ca eu la randul meu sa fiu ajutata….cred ca in final despre asta este vorba…despre solidaritate…si despre….”unde-s doi puterea creste”…tu poti sa faci mult mai multe fapte bune ca…mine…tu poti fi ajutata mai mult…te indemnca anul asta sa iti indrepti privirea spre copii…poate ca o faci in fiecare an nu am de unde sa stiu…dar in caz ca te decizi sa organizezi ceva…anunta-ma si voi contribui si eu cu ce am….cu ce pot….

poate ca nu ti se pare o fapta prea mare…dar pentru mine a fost unul din cele mai importante lucruri pe care le-am facut…penbtru ca am simtit ca pot sa ajut….si este cel mai frumos sentiment sa te simti utila…sa simti ca ai facut un suflet fericit…iar eu am reusit sa fac atunci 20 de suflete fericite!macar pentru un Craciun! Simona

Colega ta, Irina Antonie (cu care intretin o legatura frumoasa pe facebook) postase anul trecut, tot asa in perioada sarbatorilor o poza cu un baietel de numai 10 ani bolnav de leucemie. Familia lui isi putea cu greu permite sa plateasca tratamentele costisitoare, dar ea nici nu vorbise de bani. Ne cerea doar sa ii aducem o bucurie, un zambet de sarbatori…Anuntul acela mi-a trezit un sentiment ciudat, m-am gandit cum noi ne plangem toata ziua pentru toate nimicurile si uneori ne uram viata , cand altii nu isi doresc decat sa traiasca… am apreciat totodata foarte mult si gestul ei si m-am hotarat sa fu si eu una dintre cei care probabil ii vor face acestui copilas o bucurie de Craciun..desi bucuria mea a ajuns tocmai de Revelion. Am strans un pachet cu hainute, carti, jucarii ( ii placeau foarte mult robotii Bakugan, astfel ca i-am cumparat unul) si i l-am trimis Irinei care apoi i l-a dus lui la spital. Cel mai emotionant moment, m-a sunat si am vorbit cu cel mic, sa-mi multumeasca crede-ma ca am ramas fara cuvinte, pur si simplu nu stiam ce sa zic, era foarte emotionat si el si fericit…se simtea asta. Si m-a facut si pe mine sa ma simt extraordinar..eram fericita pentru ca reusisem sa fac pe altcineva fericit. Cora

Povestea mea incepe intr-o toamna tarzie cand am auzit din partea mamei replica: “Intr-o zi or sa cada toate hainele alea din sifonier pe tine! Si culmea e ca nici nu porti jumatate dintre ele !” La cateva saptamani dupa ,am realizat ca avertismentul mamei se adeverise asa ca mi-am propus sa iau masuri. Fotoliile,scaunele, patul si covorul au fost acoperite in mormane de haine in incercarea mea de a gasi un mod de a economisi spatiu in sifonier si nu vedeam o alta solutie posibila decat sa donez cateva dintre ele. Cu inima-ndoita am inceput un triaj riguros ce s-a soldat cu eternele intrebari: “As mai putea sa port asta ?”, “Oare chiar trebuie sa o dau ? ” Dupa indelungate ore de targuiri cu mine insumi, am ramas cu doua plase de haine mici sau care nu mai erau pe gustul meu. Intamplarea face ca peste cateva zile o matusa sa-mi povesteasca despre fetita ce hoinarea prin cartierul ei,mereu dardaind.Astfel,am vazut in ea omul potrivit pentru a gasi folosul hainelor ce zaceau burdusite in plase.Le-am cautat rapid si i le-am incredintat matusii mele spre a i le oferi fetitei. Imi pare rau ca nu am putut sa i le ofer personal,insa nu cred ca asta era important, tinand cont ca fapta buna a fost indeplinita si in acest fel. Georgiana

De cand am citit ce ai scris despre fapta buna ma tot gandesc daca se pune ce fac ca o fapta buna. Ce sa zic,de vreo jum de an am “adoptat” un pisic care locuieste pe langa casa mea si sunt f mandra de mine,mai ales ca eu sunt fan caini,pisicile chiar nu-mi placeau. Dar asta este speciala,o cheama “misoi” si asta pt ca mult timp am crezut ca e pisoi nu pisica,si am vrut sa strig “miau pisoi ” si a iesit un “misoi”. Deci faptul ca de cel putin 3 ori pe zi o las pe Misoi in casa,o hranesc si ma joc cu ea zic eu ca e o fapta buna care merita o rochie superba. Cand ii vine dor de noi (eu cu prietenul meu) se pune in fata geamului si ne fixeaza pana ii deschidem geamul,e f tare Misoi. Si probabil de Craciun Misoi ne va darui niste misoi mici deoarece mai nou am vazut ca e cam “plinuta si irascibila”. Cecilia

Fapta mea buna a fost sa ma alatur celor de la https://www.haisaajutam.ro/.

In prima instanta m-am trecut pe lista cu dulciuri pentru copilasul Adrian de la Pinochio, apoi, inspiratata de cheta facuta anterior, mi-am intrebat toti prietenii de pe facebook, de pe messenger si alte canale de socializare daca vor sa partcipe. Multi nu doreau sa indeplineasca direct dorintele unui copil ci doreau sa participe cu banuti. Asa ca, m-am pus pe treaba, am facut cheta, am plecat la supermarket cu banutii stransi si i-am transformat in dulciuri. Acestea le-am dus ulterior la organizatori care urmeaza sa le imparta copiilor de Craciun. Cheta este in plina desfasurare….Ana-Maria

Eu fac parte dintr-o organizatie caritabila numita “People to people” si impreuna cu alti colegi am reusit sa aducem cateva zambete pe fetele unor oameni.

Una dintre aceste experiente a fost anul trecut de Sfantul Nicolae cand am mers la un centru de copii si am petrecut timpul cu ei, oferindu-le cate ceva de Mos Nicolae.Poti citi despre asta aici, sunt si 2 poze: https://patyanddya.wordpress.com/2010/12/09/im-moved/

Poate nu e cine stie ce, dar asta mi-a venit in minte prima data. Paty

As avea doua fapte de povestit, dar sa incep cu prima care s-a intamplat acum cativa ani, mai exact pe vremea cand eram inca in liceu ( tin sa precizez ca pentru aceasta fapta am primit ajutor si din partea parintilor mei)… Eu sunt din Galati si am doi verisori dupa mama, care sunt dintr-o comuna din judetul Tulcea. Situatia lor financiara nu era tocmai una foarte buna. (nu vreau sa intru in detalii prea mult) Cert este ca unul dintre cei doi baieti, cel mic, a ajuns la un centru de plasament din Tulcea. Ei mai veneau la noi(mai am un frate mai mic), sa petrecem in vacantele de vara, pentru ca de fiecare data ne distram de minune impreuna, iar eu si familia mea ne amuzam de perlele scoase de ce doi verisori si intamplarile lor haioase. Si ca sa trec la fapta, intr-un an chiar inainte de Craciun, primim un telefon din partea celor de la centru cum ca toti copii au fost luati sa petreaca sarbatorile cu cei cunoscuti, mai putin verisorul meu. Tatal lui nu a fost de gasit, iar el nu a vrut sa mearga la bunicii lui. A fost intrebat daca mai are rude pe care le cunoaste si asa a ne-a gasit pe noi. La intrebarea parintilor daca vrem sa vina sa petreaca sarbatorile cu noi, am raspuns afirmativ, fara sa stam prea mult pe ganduri. Pana sa ajunga acasa, deja imi faceam planuri cum sa il facem sa se simta bine si sa aiba parte de sarbatori frumoase. Am convenit cu parintii sa pun alocatia mea si sa ma ajute si ei sa ii cumparam hainute noi, pentru ca cele pe care le avea el erau destul de uzate. Incaltarile erau foarte deteriorate, nu putea trece prin iarna cu ele, zapada ii ajungea la ciorapi. Am reusit sa ii luam o pereche de bocancei noi si cateva seturi de imbracamine, cat sa aiba sa se schimbe, o gecuta si o caciulita de iarna si jucarii. In dimineata de Craciun, nu pot sa redau in cuvinte cum a reactionat si cat de surprins a fost sa vada sub brad un cadou si pentru el de la Mosu’. Tot restul mini vacantei pe care a petrecut-o alaturi de noi in cel an a fost minunata… am avut parte de multa zapada si o vreme superba. M-am bucurat ca am putut sa-i oferim acele momente placute petrecute in familie, de sarbatori, asa cum cred ca ar trebui sa fie in orice familie. Si mai ales m-am bucurat sa aud ca au fost cele mai frumoase sarbatori de iarna petrecute pana atunci si ca s-a simtit ca facand parte din familia noastra. Din pacate nu am poze cu el… Acum face parte dintr-un club de fotbal de juniori, unde este un sportiv foarte talentat… este un copil foarte inteligent, s-a facut remarcat la scoala prin rezultate foarte bune la invatatura. Este ambitios, cu bun simt si stiu cu siguranta ca daca ar avea ocazia sa faca o fapta buna pentru cineva ar face-o fara sa clipeasca, pentru ca are un suflet bun.

A doua mea fapta a fost acum acum doi ani, tot in prag de sarbatori. Langa casa unde locuiesc cu iubitul meu, era o alta in constructie… Pe teritoriul acela nelocuit a aparut un pisoi, care in momentul in care trecea cineva prin fata incepea sa miaune. De fiecare data cand ajungeam acasa seara, sau cand plecam dimineata la serviciu, el aparea langa gardul improvizat si mieuna pana ce ne indepartam noi si nu-l mai auzeam. Mi se rupea sufletul, dar stiam ca iubitului meu nu-i prea plac pisicile, el fiind un mare iubitor de catei( de fapt este in general un iubitor de animale, dar nu ar vrea sa aiba o pisica in casa), ii mai dadeam uneori de mancare.. Iubitul meu imi spunea cand il priveam in ochi cerandu-i sa il luam: “Nici sa nu te gandesti”. Cu cateva zile inainte de Craciun s-a pus pe nins serios si am iesit sa facem niste cumparaturi, cand ne-am intors el era langa gardul nostru zgribulit tot in omat si ne privea cu ochisorii lui si ne spunea ca el ne-a ales pe noi… incercam sa nu-l mai privesc pentru ca mi se rupea sufletul. S-a apropiat iubitul meu de el si i-a dat ceva sa manance..eu am inaintat si in urma mea m-a intreabat daca vreau sa vad ce are el in haina? M-am oprit, m-am intors si am vazut ghemotocul din zapada. Urmatoarea intrebare a fost daca nu vreau sa il luam acasa? Mi s-a luminat fata de bucurie si am zis un “DAA” ca in fata preotului! Si asa l-am adoptat pe “Ion”, asta a fost numele la care el reactiona imediat..si nu ne-a parut rau pentru ca am invatat multe de la el. Este singurul pisic care i-a ajuns iubitului meu la suflet, dupa care suspina si acum (si spun a fost pentru ca anul trecut in vara a disparut, nu s-a mai intors acasa). Am petrecut sarbatorile foarte frumos in trei, ba chiar l-am luat cu noi la munte de Anul Nou. Ana Paula

Eu sincer..inca nu am facut-o dar pe data de 22 se va intampla ceva de milioane la mine la facultate, in anul meu, la marketing. Vom organiza cu totii (20 de persoane din organizatie printre care si eu si restul de 100 care vin cu produsul – ce va fi cumparat de catre o persoana dornica de a face bine) o licitatie pentru strangere de fonduri. Momentan ma ocup de sponsori, dar nu asta este ceea ce vrei tu sa auzi. Vom face fericita, de Craciun, o familie extrem de saraca, dintr-un sat aproape de Iasi, cu 8 copii! Trei din ei sunt la liceu, 2 au probleme: paralizie si celalalt autism si inca 3 micuti. Parintii muncesc de pe o zi pe alta si ne-am gandit sa le oferim nu bani ci produse de care acestia au nevoie, pentru a-i face fericiti macar de Craciunul acesta, un Craciun pe care sigur nu il vor uita, iar noi, studentii, ca si mine de altfel, ne vom mandri cu fapta.Tin sa precizez ca nu dispunem de niciun ban, niciun ajutor din partea profesorilor ci doar de multa dorinta de a-i ajuta pe acestia. Cum am ajuns la familia aceasta? O studenta s-a interesat, deoarece mama ei munceste la o fundatie de genul si din vorba in vorba, am aflat de situatia lor, incredibil de … sensibila daca pot sa spun asa. E vorba de o fapta buna, si recunosc, nu o fac singura. Ci cu ajutorul celor de la mine de la specializare. Andreea

O fapta buna: De mai bine de 3 luni de zile m-am implicat, alaturi de prieteni, in sustinerea Asociatiei Copiii de Cristal. Asa se numeste asociatia copiilor cu autism din Brasov; o mana de parinti care, alaturi de psihologi si uneori (cand bugetul permite) sub indrumarea unor specialisti olandezi si danezi, incearca sa ofere o sansa reala picilor. Am aflat in ultimele luni o groaza de lucruri despre autism, ce inseamna si ce nu inseamna, am cunoscut copiii si am ajus sa apreciez efortul disperat al celor care lucreaza acolo. Si zic disperat pentru ca e nevoie de ani de zile de terapie pentru a face pasi minusculi in privinda adaptarii sociale a unui copil cu autism…

Long story short – noi am incercat sa ajutam atragand fonduri si sponsorizari, pentru ca au mare nevoie de bani. Nu am facut chiar o treaba grozava pana acum, dar muncim in continuare. Am organizat niste proiectii gratuite de film in Brasov, pentru a-i sensibiliza pe concitadini. Maine (8 decembrie) are loc un concert caritabil sustinut de Opera Brasov (cap de afis), care a fost de acord sa participe benevol la aceasta actiune. Si intre timp ne agitam sa punem la punct comunicarea asociatiei cu parintii, sponsorii si terapeutii transformand www.copiiidecristal.ro (daca esti curioasa, ai un preview de work-in-progress pe test.copiiidecristal.ro). Marius

Consider ca ultima fapta buna pe care am facut-o, a fost anul trecut, cam pe vremea asta, cand, datorita facebook-ului am luat contactul cu “Casuta cu copii”.

Tot ce trebuia sa faci era sa cumperi pentru un copil imbracaminte, ghetute si ce mai doreai, iar in ziua de 15 decembrie se imparteau copiilor cadourile stranse.

M-am simtit bine ca am putut ajuta, m-am simtit bine ca am facut un copil sa zambeasca! Magnolia

Cred ca trebuie sa faci fapte bune in orice perioada a anului, nu numai in apropierea sarbatorilor. Sincer, ultima mea fapta buna a fost la inceputul lunii noiembrie, cand m-a prins mama in sfarsit acasa [dupa 4 luni petrecute in America] si-am facut curatenie in dulap. Am scos tot ce nu purtam: bluze, tricouri, geci, trenchuri, am renuntat si la jumatate din colectia mea de curele si le-am dat unei prietene de familie, care nu are foarte multe posibilitati, cu o fata in clasa a 6-a. Peste cateva zile, m-a sunat mama si mi-a spus ca s-a bucurat foarte mult si ca deja a inceput sa poarte hainutele pe care i le-am dat. Am zambit in sinea mea si m-am bucurat. In rest, fapte bune… exista o campanie de Craciun, se numeste Globuri cu Suflet, aflata la a III-a editie, campanie demarata de o cunostinta si ma gandeam sa donez o parte din jucariile mele. Inca n-am facut-o, dar loading…Oana

Nu vreau sa ma laud si nici nu am pretentia la premiul pe care il oferi.Dar astazi am donat sange pentru o fetita nou-nascut.Nu o cunosc stiu numai ca o cheama Ioana.Am aflat de ea de la o prietena infirmiera la spitalul de copii.Sunt sigura ca sunt multe persoane( copii sau adulti) care au nevoie de sange ”curat”, in toata Romania.Poate o sa ne gandim si la cei bolnavi de Craciun. Sarbatori Fericite!!Nicoleta

Povestile celorlati cititori ai blog-ului tau m-au inspirat sa iti impartasesc si eu unul dintre evenimentele care, desi s-a intamplat acum ceva timp inca este de actualitate in viata mea. Stiu ca nu este frumos sa te lauzi cu faptele bune pe care le faci, pentru ca oricum Domnul se bucura , mai ales daca nu ne mandrim cu acestea. Faptele bune ar trebui facute nu pentru a ne simti noi mai bine, pentru a avea constiinta impacata, ci chiar pentru a face un bine aproapelui nostru care nu are norocul de a a avea un trai decent. Recunosc ca initiativa acestei fapte i-a apartinut prietenului meu, care, intr-o zi, in timp ca ma astepta sa ies de la serviciu, s-a imprietenit cu o persoana care cersea, initial oferindu-i ceva de mancare, si a aflat ca acea persoana care acum cersea, fusese un mare croitor la viata sa, dar datorita bolii care il schinjuise si care nu ii mai dadea posibilitatea sa munceasca, si a faptului ca sotia impreuna cu fiica sa l-au parasit s-a vazut nevoit sa ceara ajutorul semenilor sai pentru a putea supravietui. Long story short, am ajuns sa cunosc si eu acea persoana, cu ocazia Pastelui i-am cumparat toate alimentele necesare unei mese ca a oricarui crestin, si de-atunci a devenit un apropiat al familiei noastre, il ajutam cu orice ocazie, in limita posibilitatilor, ne suna si ne spune ca se roaga pentru noi si ca ii este mai bine de cand ne cunoaste!Ioana

Trebuie sa marturisesc ca ma induioseaza in mod special oamenii care, pe langa povara anilor multi care aduc cu ei adesea boli si neputinta, o poarta si pe cea a grijilor pentru ziua de maine. Si totusi, sunt oameni demni, care nu cer mila nimanui. De pilda, cand se intampla sa fac piata, caut intotdeauna acele batranele care stau cu mana intinsa, nu pentru a cersi, ci pentru a-ti da un manunchi de flori, culese din gradinita casei, in schimbul a cativa banuti, care pentru ele inseamna mult. Mi s-a intamplat intr-o zi destul de tarzie, mohorata si friguroasa, sa trec impreuna cu sotul meu pe langa o batranica sprijinita de un zid, ce statea sa vanda doua buchetele de flori, mai mult vestede, semn ca era acolo de ceva vreme in asteptarea unui cumparator. La vederea ei, primul instinct a fost sa-i dam cativa banuti fara sa cumparam nimic, in speranta ca cineva poate va voi totusi sa cumpere florile si va mai primi astfel ceva banuti pe ele. Dar apoi ne-am gandit ca era mai bine sa luam florile ca sa nu mai fie nevoita sa stea in frigul de afara. Cand sotul meu i-a intins o bancnota, de o valoare mai mare decat cea pe care o ceruse ea pentru flori, ce crezi ca a vrut ea sa faca? Sa-i dea rest. A fost atat de mirata sa auda ca nu doream rest si atat de recunoscatoare, incat mi-a dat o adevarata lectie de viata. Gestul nostru, chiar daca

n-a fost mare lucru, n-a fost o avere, pentru ea a fost important. Semn ca nu e musai sa facem fapte marete ca sa aducem o raza de seninatate in viata cuiva.Iti doresc o zi senina!Laura

De la 6 luni la 17 ani, am fost, in fiecare vara, in spital; m-am nascut cu o malformatie la maini, sindactilie, iar degetele sunt mai mici si deformate fata de ale unui om obisnuit. Prin vara lui 2002, am fost internata in salon cu o fata de 18 ani care trecuse printr-un accident de masina in care murisera 4 persoane, ea era singura care traia, dar era intr-o stare grava de cateva luni in spital. Avea oase rupte, tije bagate in tot corpul, cel mai rau era insa ca nu-si putea misca picioarele. De cand era in spital, cineva trebuia sa-i maseze talpa unui picior care-i fusese zdrobit; asa facusera toti, dar piciorul nu si-l misca. Mie bunica imi spusese ca ea crede ca eu am multa putere in maini si cu siguranta ca pot face mult bine oamenilor, asa ca, am rugat-o, eu abia internata, sa o masez eu. Imi vedea mainile si nu prea voia, zicandu-mi ca poate ma dor degetele, poate e mult efort, poate nu o sa mai mearga niciodata, multi poate, dar eu nu si nu. Asa ca m-am apucat sa masez talpa piciorului. Nu o sa descriu cum arata piciorul ei, pentru ca e de plans cateva ore… si nici ce simteam eu atingand, pentru ca, dupa atatea operatii, eu mi-am pierdut sensibilitatea tactila. Am masat, am masat, uneori ma ducea mana, de la rotula, nu degetele, dar nu vedeam niciun rezultat, asa ca tot masam… daca bunica imi spusese ca pot, atunci eram sigura ca pot. Dupa 3 zile de masaj, mi s-a parut ca vad cum misca un deget, nu i-am zis nimic, am masat, am masat… pe seara, fata tipa in tot salonul, plangand de bucurie, “se misca, se misca…” Da, nu mai misca un deget, ci toata talpa, o simtea, misca din glezna. Masand in continuare, ajunsese sa-si simta tot picorul, iar asta se intampla numai la masajul meu.

In doua saptamani a fost externata, dar ne-am intalnit si vara urmatoare, eu cu ale mele, ea inca cu tije, eu ramasesem la chirurgie, ea era la ortopedie, o auzeam mereu spunandu-le celorlalti, “fata asta mi-a facut piciorul…” Nu i-l facusem, as fi vrut sa fac mai mult, dar ma bucuram sa stiu ca intai cu doua maini, apoi si eu operata, deci cu una in gips, cu grefa pe picior, cu tratamentul meu, reusisem sa fac un picior bolnav sa salte. Iar acum, cand scriu ceva ce n-am povestit nimanui, simt niste furnicaturi in mana stanga…

Azi m-am tot gandit ce fapte bune am facut si care din ele sunt demne de lauda … m-am intrebat de ce facem fapte bune si in ce constau ele – raspunsul era evident, facem aceste fapte pentru ca ne place sa zambim si ce te poate face sa zambesti din tot sufletul decat altcineva care zambeste din tot sufletul datorita tie.

Eu sunt din Hateg si am bunici la Salasul de Sus,o comuna la poalele Muntiilor Retezat,la doar 15km departare de oraselul meu. Iti mentionez satul copilariei mele deoarece acolo locuieste un prieten bun de-al meu, Mihai Bursesc , care si-a deschis casa si cabana sa din M-tii Retezat pentru straini. A cazat sute de persoane gratis prin intermediul site-ului Couch Surfing, de la cel mai mic la cel mai in varsta, scriitori, jurnalisti, romani si din afara toti au gasit un loc de dormit la Mihai. Aici intervine fapta buna, parintii mei voiau sa arunce un pat ( ii apucase renovatul casei bunicilor) si eu le-am propus sa-l dam lui Mihai sigur ii va gasi o intrebuintare benefica.

Si, da, a gasit, pe patul acela a dormit si inca mai doarme lumea ce trece pragul casei sale ….lucru ce nu poate decat sa imi aduca zambetul pe buze.Mihaela

Acum cateva zile in urma, eu si prietena mea am observat la mine in clasa(la scoala) o fetita cu buzele si mainele foarte crapate. Acea fetita a venit la noi in clasa cu vreo 2 ani in urma de la un internat de copii(fusese acolo pentru ca sant vreo 7 copii in famile si parintii nu aveau posibilitatea sa-i intretina pe toti). Si sigur ca ni s-a facut mila si ne-am gandit sa cumparam vreo 10 rujuri igienice si vreo cateva creme bune, hidratante, pe care sa i le dam de Craciun. Adica noi sa fim ca un fel de Mos Craciun pentru ea, familia ei si chiar si pentru buzele ei care se vor bucura insfarsit de-un ruj.Iana

Ceea ce am sa povestesc nu stiu daca se poate trece la capitolul “o fapta buna”, in sensul ca nu a fost ceva care sa se intample intr-un interval de timp scurt, clar delimitat. Este vorba despre un nepotel pe care l-am luat noi, famila noastra – parintii si noi, 3 frati. Parintii lui au plecat in strainatate cand el avea un an si 2 luni, cred. A ramas la o doamna care primea periodic bani si mancare pentru el, insa acest lucru nu se reflecta in felul in care copilul era hranit, nicidecum in comportamentul ei. Astfel se face ca, la 1 an si 4 luni, copilul nu stia sa mearga., De cand l-am luat noi, singurele momente cand nu eram cu el erau acelea in care eram la serviciu sau la intalnire – pe atunci nu eram casatorita si ma intalneam cu iubitul meu – care, ulterior, a devenit sotul meu. In rest, fie ca mergeam la cumparaturi, duceam gunoiul sau mergeam in parc, el era cu mine. L-am invatat sa mearga, sa se joace cu jucariile treptat, corespunzator varstei, ii cumparam diverse lucruri specifice varstei si comportamentului, dansam si in timpul zilei si seara, inainte de culcare. Stiu ca, o data, a primit un costum de Spiderman si, la cum gandea el atunci, voia sa iasa pe balcon sa vada daca poate cobori pe zid la fel ca eroul animat -stiu, ti se face pielea de gaina. Sora mea s-a speriat si l-a admonestat pe un ton mai dur, fara sa il jigneasca, insa. Eu m-am dus si l-am luat, i-am explicat ca nu putem face tot ce vedem ca fac preferatii nostri la tv sau in desene, pentru ca, pe langa altele, ei au puteri speciale. Iar, referitor la nenea cu pricina, el se poate catara doar ptr ca ii ies din palma niste fire, ca la paianjen, care il ajuta. El s-a intors catre sora mea si i-a replicat: “vezi, asa se explica unui copil, nu se tipa ca tine”. Am ramas masca, atat ptr faptul ca intelesese ce i-am spus si a promis ca nu o sa repete figura, cat si ptr ca facuse diferenta intre modurile adultilor de a face observatii si reactionase pozitiv la acela “ca la carte”, reactie pe care o constietizase si el. Altadata am fost in oras, de Zilele Orasului, si i-a placut mult muzica intrepretata de indieni. Eu nu l-am dus chiar acolo, la ei, pentru ca ma gandeam ca e posibil sa se sperie de felul cum aratau – pictati, cu pene si costume specifice. El, insa, a auzit muzica si mi-a spus “pe limba lui” ca ii place: “Ali, cantecele astea ma gadila la inima”. Cand ne-am intors acasa, ne-am pictat pe fata si am facut bentite cu pene legate si am iesit asa in oras. A fost incantat.

Cand m-am casatorit (avea deja aproape 4 ani), l-am pregatit, i-am spus ca nu o sa mai locuim in aceeasi casa, dar ca o sa vin periodic acasa. Mi-a spus ca o sa ii fie dor de mine si m-a intrebat daca o sa fac si eu copii, la fel ca toti oamenii care se casatoresc. I-am raspuns afirmativ, iar el mi-a spus: “Ali, eu sunt sigur ca o sa fii cea mai buna mama din lume. Copiii tai au noroc ca sunt copiii tai”. Mi-au dat lacrimile.

Au trecut anii, acum are aproape 9 ani, sta cu ai lui, dar a luat premii 1 si 2 la toate concursurile la care a participat la scoala, in conditiile in care situatia financiara a familiei lui este sub cea medie. Urmeaza meditatii la engleza, pentru ca nu poate prinde la scoala si ii este ciuda ca nu are calificative la fel de bune ca si la celelalte materii.

As putea povesti asa pana maine, insa ma opresc aici. Am scris asta nu pentru ca vreau sa ma laud – in primul rand pentru ca fapta buna nu este a mea, exclusiv, ci a famileii mele, toti ne-am ocupat de el, doar ca noi doi am avut o legatura mai stransa; nici pentru ca vreau sa castig neaparat rochia, desi mi-o doresc; nici ca sa dau exemplu, sunt destule persoane care fac fapte bune, mult mai mari decat asta. Am scris asta pentru ca imi face bine sa imi amintesc momentele respective si sa le povestesc si altora. Si daca ati obosit din cauza textului mare, ziceti merci ca nu ma puteti vedea. Mi s-a spus adesea ca, atunci cand povestesc ceva care imi place foarte mult, entuziasmul meu este … obositor.

Va pup si va urez la toti “Sarbatioru fericite!- La Multi Ani-Sanatate, dragoste, noroc si bunastare! Alina

Incep prin a spune ca am o minune de fetita, Sophia. Are 2 ani si de cand am nascut-o am hotarat ca o parte din hainutele ei sa le oferim copiilor care nu au posibilitati. Asa am ajuns de 2 ani periodic sa oferim hainute copiilor abandonati din spitalul unde am nascut-o pe Sophia. Poate nu-i mult, dar din toata inima sper ca si alti parinti sa procedeze ca noi. Macar cu atat sa-i putem ajuta, sunt nevinovati de aceasta soarta. Ioana

Nu stiu cat de importanta va parea fapta pe care am facut-o, insa pe mine m-a facut sa ma simt minunat si cu siguranta a avut o importanta aparte pentru cei pe care i-am ajutat.

In Galati exista o familie cu 6 copii crescuti doar de mama lor. Sunt foarte saraci si traiesc la subsolul unui bloc, intr-o casa mai mult improvizata, doar din alocatii, insa cu toate astea, toti 6 merg la scoala. Ca sa ii ajutam, chiar daca eram in clasa a XII-a si a fost un an destul de solicitant, in preajma Craciunului, am pus la cale o mica sceneta pentru copii, cu tematica sarbatorilor de iarna. Am inchiriat costume de la teatru si am mers cam pe la toate scolile si gradinitele din oras si am jucat-o in fata copiilor.

Sceneta a adus zambetul pe buze tuturor, iar cu banii stransi am reusit sa le cumparam cadouri celor 6 copii si sa ii dam cativa banuti si mamei lor.

Poze nu am facut, pentru ca imi era rusine sa ii pozez, insa tin minte si acum numele lor: Miruna si Alinuta (8 ani), Mihaita (10 ani), Cosmin si Maria (14 ani) si Alexandra (17 ani). Le-am cumparat hainute, jucarii si rechizite, iar bucuria de pe chipurile lor mi-a facut Craciunul mai frumos. Stiu ca se zice ca nu exista fapte bune neconditionate, fara sa astepti ceva in schimb, si ce-i drept am primit un 10 la dirigentie, insa cea mai mare recompensa a fost zambetul si bucuria celor mici. Ana-Maria

Eram intr-un supermarket acum o saptamana…si eram la raionul de produse dietetice/bio….pe langa mine a trecut un batranel si am simtit o mana pe umar(aveam castile in urechi si n-am auzit)….cand m-am intors, batranelul m-a intrebat cat costa un pachet de biscuiti…ca el nu vedea..si i-am zis…si atunci m-a intrebat daca ii pot da 1 leu, ca mai are el 2, sa-si cumpere si el pachetul ala de biscuiti….mi s-au umplut ochii de lacrimi, si am luat pachetul de biscuiti, i l-am dat, si i-am dat 5 lei (atat mai aveam la mine) ca sa-si poata cumpara acel pachet de biscuiti, si poate inca ceva…m-a impresionat foarte mult…pentru ca in cos avea doar o paine…si eram un om foarte ingrijit dar care isi ducea grija pentru ziua de maine….am plecat atat de impacata acasa si m-am simtit minunat sa stiu ca i-am oferit un ajutor extrem de mic cuiva care chiar avea nevoie…cam atat cu ultima mea fapta buna…pup Bebe

Povestea mea are in centru o persoana care imi este foarte draga, pe care am cunoscut-o intamplator si de care m-am apropiat treptat. Este vorba de o doamna de 88 de ani, cu o educatie exceptionala si care, in ciuda varstei, are o minte uneori mult mai agera decat a mea. Aceasta doamna incepuse sa se simta din ce in ce mai rau, iar problemele de sanatate au obligat-o sa ramana in casa pentru ultimii 2 ani caci nu mai putea face fata la deplasari mai lungi. Eu am continuat sa o vizitez, nu foarte des, dar atat cat programul imi permitea. Intr-una din zile, mi-a spus ca i s-a facut foarte rau si ca si-a pierdut constiinta pentru cateva clipe, iar cand si-a revenit era culcata jos si lovita in zona capului. M-am speriat foarte tare, mai ales pentru ca ea locuieste singura si mi-a trecut prin minte infioratorul gand ca experienta se poate repeta si sa se loveasca in asa fel incat sa ramana acolo jos si nimeni sa nu-i poata oferi niciun ajutor din lipsa de informatie, sau mai grav sa se loveasca si sa ii fie fatal. Asa incat, am plecat de la ea si am luat legatura cu prietenii mei care studiasera medicina si care m-au sfatuit sa o programez la un cardiolog. Zis si facut. Am programat-o chiar in saptamana respectiva si in urma consultatiei, medicul a decis ca trebuie facut de urgenta o operatie pentru montarea unui stimulator cardiac, deoarece inima nu ii mai functiona normal, sau altfel situatia se putea agrava in modul cel mai neplacut. Am urmat toate procedurile si am internat-o la cateva zile dupa consultatie pentru a fi operata. Totul a decurs bine, iar acum este mult mai zdravana, nu mai ameteste si uneori chiar face mici plimbari in aer liber. Nu a fost un ajutor financiar, deoarece totul a fost suportat de dumneaiei, insa ce m-a bucurat a fost ca am actionat la momentul potrivit si nu am lasat pana sa fie prea tarziu. Carmen

O sa iti relatez si eu cateva din faptele mele bune. Intr-un weekend am hotarat sa merg cu o prietena in vizita la bunicii mei, da ne-am decis sa merge cu un mijloc de transport in comun si nu cu masinile. In autobuz a urcat o batranica amatara care vroia sa mearga acasa dar nu avea suficienti banuti. M-am oferit sa ii platesc eu biletul, i-am mai dat cativa banuti si ceva mere si napolitane ( asta aveam la indemana ). O alta fapta buna ar fi faptul ca, iubesc 3 oameni ai starzi de la noi din Rm.Valcea si incerc sa ii ajut de fiecare data cu ceva banuti sau mancare. Spun ca ii iubesc si chiar nu mint, sunt doua “mamaie “ cum imi place sa le spun asa pentru ca de fiecare data cand le vad imi aduc aminte de bunica mea pe care o ador , si un “tataie“ care la fel imi inspira multa dragoste. M-am oferit sa platesc intr-un supermarket produsele unui batranel deoarece nu avea suficienti banuti, am facut pachete speciale pentru copiii cu probleme si pentru cei saraci…am facut mai multe fapte bune, dar prefer sa le tin pentru mine. Zuz

Fapta buna pe care o fac in apropierea Craciunului, este sa mobilizez oamenii din jurul mei si sa organizez campanii de strangere de jucarii/haine/carti pentru copiii din orfelinate. Am observat, de cand organizez astfel de campanii, ca oamenii sunt foarte darnici, dar ca le trebuie un impuls. Poate pentru ca toti sunt prea ocupati pentru a organiza ceva de genul acesta. Dar daca se ocupa altcineva de detalii, ei ofera cu drag orice pot, de la bani la obiecte noi sau vechi.Miky

Primisem pe card in dimineata aceea, dupa cateva saptamani de intarzieri, 500 de lei (parte din salariu). Am scos bani ca sa platesc intretinerea si-am plecat pe jos spre metroul de la Piata Muncii. La coltul unui bloc, o tanara statea cu un bebelus in brate. Nu zicea nimic. A mers mai departe, poate vreo cinci pasi. M-am intors, am scos portofelul, din el am luat 50 de lei si i-am intins femeii. S-a uitat socata la bancnota si-a inceput sa planga infundat. Cred ca atunci am auzit cel mai frumos si mai sincer “multumesc” din viata mea. Banii aia erau jumatate din intertinere, dar nu mi-a parut rau nicio clipa ca i-am darut. Poate au fost buni pentru niste lapte praf. Sau pentru pampersi. Nici nu conteaza.Oana

Eram in excursie in Portugalia, unde avea o masina inchiriata ca sa ne putem plimba in voie. In una din zile am plecat din Lisabona, si am mers la Sintra, sa vizitam castelele. Era o zi destul de inourata si ploiasa, dar pentru ca eram in vacanta nu am vrut sa lasam vermea rea sa ne strice bunadispozitie. Ne-am inarmat cu umbrele si haine de ploaie si am plecat. Sintra se afla cam la 30 de km distanta de Lisabona, si este o zona minunata, inscrisa in patrimoniul Unesco pentru bogatiile sale minunate : castele, resedinte regale pentru vacante, inconjurate de gradini si parcuri minunate. Castele sunt dispuse la distante destul de mari unele de altele, iar pentru cei care nu sunt cu masina, exista autobuze care fac legatura intre ele.Am vizitat castele si gradinile spectaculoase, si spre seara ne-am hotarat sa plecam spre Lisabona. Cand am iesit din curtea ultimului castel vizitat, am vazut in statia de autobuz un cuplu cam de varsta parintilor mei care asteptau autobuzul, adapostindu-se sub umbrela de ploaia marunta. I-am spus prietenului meu ca ar fi frumos sa ii intrebam daca nu vor sa ii ducem pana in Sintra, avand in vedere ca ploua si era cam frig, si nu se stia cat mai aveau de asteptat pana la urmatorul autobuz. I-am intrebat, si au fost mai mult decat incantati de propunere. Ne-am urcat in masina, si am inceput sa discutam despre Sintra, despre ce am vizitat fiecare si ce am mai fi putut vizita. Din una in alta am aflat ca erau cazati la un hotel din Lisabona, asa ca ne-am oferit sa ii ducem pana in oras si sa ii lasam undeva la un mijloc de transport in comun. Au fost foarte fericiti si nu mai conteneau sa ne multumeasca, au vrut chiar sa ne invite undeva sa bem ceva. Probabil ca nu e mult ceea ce am facut, cu siguranta si-ar fi permis sa platesca un taxi pana in Lisabona, dar m-am gandit ca mi-ar fi placut daca cineva ar fi facut ceva similar pentru parintii mei.Anca

Imi pare ca a trecut deja o vesnicie de atunci, dar imi amintesc cu lux de amanunte ziua de vineri, 24 decembrie 2010. Si pentru mine este cu adevarat senzational sa imi intiparesc atat de bine o zi in memorie, tinand cont de faptul ca sunt fix acea persoana care uita titlul filmului pe care abia l-a vazut sau numele persoanei pe care abia a cunoscut-o. Se implinea aproape o luna de zile de cand actualul meu sot ma ceruse in casatorie, si nu aveam absolut niciun plan de Craciun. Cum de cand ma stiu obisnuim sa petrecem Craciunul in familie, am ales sa mergem in Iasi, locul natal al mamei mele, sa sarbatorim si impreuna cu bunicii.

De obicei tind sa marchez momentele esentiale din viata, iar faptul ca implineam o luna de cand Andrei ma ceruse in casatorie m-a facut sa imi doresc sa fac ceva ce avea sa il bucure nespus. Astfel ca am plecat din Bucuresti de dimineata, mai precis cu noaptea in cap, am ajuns in Iasi aproape de pranz, si am inceput “planul de atac”. Stiam ca Andrei obisnuia sa viziteze si sa ajute casele de copii din Iasi, insa niciodata nu am stiut care anume. De asemenea, stiam cata bucurie ii aduce sa ii ajute pe acei copii, sa le faca ziua de Craciun mai fericita, asa ca m-am gandit sa mergem impreuna de data aceasta.

Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut ca vizita planificata de mine cu mare tam-tam de o saptamana inainte, a fost exact la casa de copii pe care el o vizitase cu un an inainte. Si mai surprinsa am fost cand am vazut ca unii dintre micuti chiar il recunoscusera, se adunasera chiar in jurul lui sa ii multumeasca ca a venit din nou, vorbeau cu el de parca era un vechi prieten si se vedea ca erau cu adevarat fericiti. Darurile aduse lor nu au fost foarte mari sau foarte valoroase, insa cred din tot sufletul ca simplul fapt ca au primit vizita unor oameni in prag de Craciun, i-a bucurat nespus. Mai mult decat atat, sotul meu a fost atat de surprins de faptul ca am nimerit exact aceeasi casa de copii la care fusese anul trecut, incat nu ii venea sa creada cat de frumoasa a fost surpriza pe care i-o facusem. Ca sa fiu sincera, nu am stiu niciodata ca mai fusese la acea casa de copii, a fost o pura coincidenta, dar care mi-a adus atat mie, cat si sotului meu, foarte multa bucurie. Daniela

Intotdeauna am avut o slabiciune pentru copii, si cand am venit la Bucuresti la facultate de cate ori vedeam in metrou vreun cersetor copil nu ezitam sa il ajut. Dupa o perioada, mi-au spus diversi cunoscuti ca de fapt copii aia sunt trimisi de parintii lor si ca daca nu se duc cu bani acasa ii bat. Am ramas fara replica. Nu a trecut mult timp si eram iar in metrou unde a intrat un copilas la vreo 6 anisori cu un alt copilas mai mic care nu cred ca avea mai mult de doi ani. Cel mare il tinea pe cel mic legat cu bucata de material in brate. Desi stiam ca daca le dau bani nu ii vor folosi pentru ei nu am putut rezista. Cautand dupa bani prin geanta am gasit gustarea pe care mi-o pregatisem pentru mine: o banana si o ciocolatica, si m-am gandit ca mai bine le dau lor. L-am chemat la mine si i-am zis sa ii dea ce lui mic banana si sa pape el ciocolatica. Mi-a zambit si pe mine ma bufnea plansul.

Sa nu te plictisesc iti mai povestesc un caz recent care pur si simplu m-a cutremurat. Era prin septembrie cred, cand aici la noi la bloc, pe Bd. Ferdinand langa un Mega era o femeie cu un copilas in brate. Noi ne duceam la cumparaturi si cand am vazut copilasul ala asa frumos, si mama lui care ne privea neputincioasa. Eu si iubitul meu ne-am intristat. Cand am ajuns in magazin, am cumparat o paine si niste mezel pentru mama si un iaurt pentru copilas, si cand am iesit i le-am dat mamei. Saraca ne-a multumit, dar eu tot simteam ca nu e de ajuns. Daca as fi avut posibilitati as fi luat-o cu mine acasa ca de unde mananc eu sa manance si ei.

Traim intr-o lume cruda, in care nici oameni cu studii nu ii pot asigura paine, dar cei care nu au o facultate? Sper ca pana la urma sa ajungem la linia de plutire, macar atat sa reusim. Anda

Am 21 de ani și pot spune ca îmi place să ajut pe cei din jurul meu..Este adevarat că la vârsta mea nu am o putere financiară extraordinară, insă chiar și cel mai mic gest care-l fac, îl fac din suflet!

Țin minte și acum o fapta bună care m-a marcat și pe care cu siguranță nu o voi putea uita niciodată. Se întâmpla chiar în vara acestui an, într-o zi însorită când am ieșit la piață să-mi fac cumpărăturile. Am colindat întreaga piață până am găsit toate alimentele bifate în lista de cumpărături, însă chiar dacă nu sunt o mare amatoare de carne, ceva mă împingea să intru în hala de carne.

După un moment de reflecție m-am hotărât să intru în hala de carne. Ajungând aproape de capătul halei mă uitam atent după niște muschiuleț de vită. Era cam aglomerație și eu sinceră să fiu nu ador acest lucru. La un moment dat privirea mi s-a schimbat pentru ca o bătrânică era îmbrâncită de oameni și se chinuia sărăcuța să înainteze deoarece cred că din cauza bătrâneților mergea puțin mai diferit decât mersul normal. Miloasă din fire m-am mâniat tare când am văzut că oamenii pot fi atât de insensibili și să îmbrâncească o biată bătrână. În sufletul meu deja s-a stârnit o compasiune de nedescris. Am incercat apoi să trec mai departe și să depășesc momentul.

A trecut puțin timp și am găsit și bucata de carne dorită…Gândul îmi rămăsese la bătrânică și încercam să o găsesc cu privirea..Nici o șansă la ce aglomerație era..

Înaintam spre iesire..Aproape de ușă o găsesc pe bătrânica de care ziceam, uitându-se cu mare nedumeririe după ceva de mâncare care ar fi putut să cumpere din puținii bănuți pe care îi avea în mână…Am rămas pe loc.. O aud cum o întreabă pe vânzătoare prețul unor produse și apoi o văd cum se uită la bănuții din mână, care evident nu-i ajungeau să cumpere..

Am reacționat repede bucuroasă totuși că până la urmă am dat de ea și că acum este momentul să fac ceva pentru ea. Am scos din portofel banii și mă gândeam cum să o abordez, deoarece țin să precizez că bătrânica nu era o cerșetoare ci o simplă bunicuță de la țară care probabil, venea la oraș ca să vândă și ea la rândul ei niște produse.

Într-un final mi-am făcut curaj și nu pot să zic că am schimbat vreo vorbă cu ea, deoarece nu vroiam să îmi mulțumească, să o văd umilă, așa că i-am pus bănuții în mână și aproape că am dispărut.

Ea sărăcuța era uimită, nu înțelesese din prima ce s-a petrecut, ea era concentrată la ce vroia să cumpere. Însă deși am plecat cât am putut de repede, din spate o auzeam pe ea cum îmi spunea să stau să-mi daruiască o punguță cu sâmburi de bostan..

Nu pot descrie în cuvinte cât de fericită sufletește mă simteam..era o bucurie de nedescris…parcă nu stiu ce făcusem..Eram mulțumită că până la urmă am putut să o ajut cu ceva. O amintire placută pe care nu o pot uita..și acum când o rememorez mă binedispun și parcă retrăiesc pas cu pas clipele din acea zi însorită de vară…

Mi-a făcut deosebită plăcere să împărtășesc cu tine această minunată experientă a mea, de a fi un om bun, cu suflet și cu inimă caldă..Maricica

Nu reusesc sa’mi amintesc o fapta mareata, sper doar ca am facut cateva, pentru ca uneori putem face un lucru bun fara sa ne dam seama, doar ascultandu-ne inima. Cred ca cel mai dragut si altruist gest pe care l-am facut a fost sa cedez locul unei persoane mai in varsta in tramvai/autobuz/metro. De ce amintesc tocmai de acest lucru? Pentru ca desi e o chestiune atat de mica si in mod normal am spune ca e usor,ca oricine poate face asta, constatam de fapt ca oamenii nu prea o fac. M-am gandit sa-ti spun despre asta pentru ca tine de cei sapte ani de acasa, pentru ca este o chestiune de care ne lovim zilnic cand mergem cu mijloacele de transport public si pentru ca eu personal nu pot sa stau confortabil pe un scaun in tramvai cand vad langa mine o batranica stand in picioare. Si mai e un motiv pentru care amintesc de acest lucru marunt… pentru ca eu cred ca nu e de ajuns sa faci o singura fapta mareata o data pe an cand ai posibilitatea sa faci un gest dragut in fiecare zi. Cei care nu fac asta din toata inima ar trebui macar sa se gandeasca ce placut ar fi sa li se intoarca gestul cand vor ajunge si ei la o anumita varsta. Silvia

Nu stiu exact ce e o fapta buna si ce implica ea,dar stiu ca unii fac aceste lucruri bune din egoism,pentru fericirea lor,gandindu-se ca o fapta buna ii va face sa se simta mai bine. De obicei oamenii ce fac fapte bune sunt cei simpli,nu cei avuti,aceia fac doar gesturi de caritate din motive de imagine sau impozit. Nu cred ca o fapta buna va schimba ceva,de exemplu recent i-am luat unui copil al strazii, care cerea bani oamenilor mai mari ca mine pe la mese la McDonalds, un Happy Meal,dar oare l-a facut fericit?Poate pe moment,dar tot pe strazi a ramas,si a doua zi tot stomacul gol l-a avut.Eu si ceilalti scriem aici pentru o rochie,dar pentru copilul ala o rochie sau o pereche de blugi de firma nici nu exista,doar ideea ca maine o ia de la capat prin frig si la cersit,fara sa fie preocupat de lucrurile care pentru noi sunt normale..”am vazut o noua pereche de pantofi pe Asos,trebuie sa-i am”.Nu sunt ipocrita,si eu gandesc la fel,dar uneori ma intreb de ce sunt asa superficiala,e in natura mea de om care s-a nascut cu aproximativ tot.Craciun fericit tuturor! Nicole

In urma cu cateva saptamani am observat ca sub masina prietenului meu statea mereu un catel. Asa ca, intr-o dimineata, cand afara era atat de frig, mi s-a facut mila de el si l-am dus in casa. Atunci mi-am dat seama ca era ranit la o labuta, probabil rana i-o facuse un alt caine. L-am dus la veterinar, a urmat un tratament si in cateva zile si-a revenit. Pentru ca nu avem conditii sa-l tinem in apartamentul in care locuim, impreuna cu prietenul meu ne-am hotarat sa-l ducem la tara, undeva unde nu va sta inchis intre patru pereti. Acum Rex este la bunici, undeva in Suceava. Este sanatos, alearga, mananca si are parte numai de afectiune. Sunt sigura ca sunt atat de multi oameni in tara asta care au salvat animale. Poate ca fapta mea nu este extraordinara, dar este facuta din suflet pentru un alt suflet.Madalina

E foarte greu sa povestim faptele noastre bune, mai ales ca poate in ochii altora, ce am facut eu sau cei din jurul meu, nu sunt considerate fapte bune. Pentru mine insa, in schimb, faptul ca am reusit, impreuna cu colegii mei sa strangem jucarii, carti, creioane, si bani sa le cumparam copiilor dintr-un sat apropiat de orasul nostru, dulciuri, a fost o fapta buna. Le-am cantat atunci si am fost emotionata de fiecare moment petrecut in preajma lor. Chiar daca cu ajutorul dulciurilor si a jucariilor nu le-am putut smulge decat zambete si mii de multumiri, situatia lor materiala fiind una precara, am plecat cu gandul ca o sa facem tot posibilul sa-i ajutam in continuare. Fiind foarte mici, nu si-au dat seama exact ce se intampla, ei doar se bucurau de bomboanele din tolba Mosului si de vocile noastre ragusite de la repetitii si de la frig. Chiar daca nu ne mai dadeam dusi, a trebuit intr-un final sa plecam, dar ne-am desprins cu greu de sufletele mari ale copiilor care ne-au primit si ne-au imbratisat cu drag. Claudia

Când eram mică, eram înţeleaptă. Ştiam să îmi aduc singură fericirea prin lucrurile ce păreau…atât de fireşti. Nu trecea o zi fără să nu mă gândesc că faptele bune pe care le fac altora îmi vor aduce liniştea de pe urmă. Era şi perioada în care învăţasem că Doamne-Doamne ne cere ajutorul prin fiecare om de pe pământ.

Acum, lucrurile s-au schimbat. Trecerea anilor m-a făcut să nu mai zâmbesc la fiecare răsărit de soare şi la fiecare apus. Să mi se pară firesc să vină o nouă zi şi să nu o mai consider neapărat o minune. Uneori, mă mai scutur de praf şi revin în lumea cea asemănătoare basmelor, în care cei buni mereu câştigă…

Crăciunul va rămâne întotdeauna prilej de bucurie pentru mine. Colindul, ceaiul cu scorţişoară, filmele de Crăciun şi iarna-n Ardeal vor rămâne pentru veşnicie o parte din ceea ce sunt azi. Poate că acum uităm să mai oferim oamenilor sentimente nobile şi le dăruim doar lucruri materiale. Şi nu îi mai iubim pe toţi…acum uităm să spunem mai des „te iubesc” decât „adio”. Dar eu încă mă încăpăţânez să cred că lumea mea, pe care o construiesc din visele copilăriei, e cea reală.

Dana, cel mai frumos dar pe care l-am primit a fost familia. Cel mai frumos lucru pe care l-am făcut, cel mai frumos cadou pe care l-am dăruit a fost să aduc un zâmbet pe chipul celor dragi. Asta-mi e concluzia. Cu asta vom rămâne pentru todeauna. Bunicilor să le alin singurătatea, iubitului să-i spun mai des cât este de al meu, surorii mele să îi mulţumesc mai mult pentru că este…atât de ea, iar mamei să îi promit că într-o zi voi face şi eu, la rându-mi, TOTUL pentru copiii mei…

Dar din dar se face rai…şi iată că am ajuns din nou la ceea ce am învăţat când eram mici…putem dărui în fiecare zi speranţe, ajutor material şi iubire. Important e să nu uităm nicicând că pentru toate astea…trebuie să fim oameni.

Darurile ne ajută să fim mai tandri şi mai împliniţi…aşadar, de câte ori în viaţă aţi simţit că aveţi în voi o inimă care bate, o inimă plină de idealuri şi încredere? Dacă s-a întâmplat cel puţin o dată, înseamnă că sunteţi pe drumul cel bun. Înseamnă…că sunt pe drumul cel bun. Teodora

Sunt Andreea,am aproape 18 ani si sunt eleva intr-un liceu din Bucuresti.Acum 3 ani,doamna mea diriginta m-a luat si mi-a zis sa vin dupa ore,la o activitate in care dansa era implicata si credea ca o sa-mi placa,a incercat sa ne corupa pe mai multi, cu succes sau fara..Am mers in acea dupa-amiaza si m-am trezit intr-o camera cu niste cunoscuti prietenosi,nu realizam ce vor de la mine,ce se asteapta sa le spun,nu eram o persoana deschisa,nu ma intelege gresit,sunt foarte sociabila,dar neincrezatoare si imi trebuie timp sa capat incredere.Atmosfera era calda si ma simteam ca intr-o familie,dar erau totusi niste necunoscuti.Am continuat sa merg si urmatoarea saptamana,si urmatoarea si asa mai departe,ne intalneam o data pe saptamana.Deja mergem de cateva luni si nu intelegeam exact cu ce se mananca,erau termeni de care auzisem vag,inca nu luasem contact cu ei, de exemplu: fundraising,managementul proiectului,diagrama Gantt,planificare,scriere de proiect,marketing hmm parca parca suna interesant. Si am inceput sa ma implic din ce in ce mai mult.De la un simplu membru,am ajuns teamleader,apoi leader pe club.Aceasta activitate despre care iti povestesc este clubul IMPACT al Fundatiei Noi Orizonturi,care acum a ajuns cea mai mare MISCARE DE TINERET din Romania,mii de tineri implicati si sute de proiecte in folosul comunitatii,cum ne place noua sa spunem,care pun Romania pe roti.

Dupa o perioada de familiarizare cu toate aceste concepte si chestii noi am vrut mai mult,evoluam si nu aveam de gand sa ma opresc aici,aveam de gand sa ma las sa ma maturizez,sa aplic la alte programe si sa ma implic si in alte activitati de voluntariat.

Am aplicati la o asociatie(ARC) prin programul Youthbank si am obtinut o finantare de 3000 de lei,pe care am folosit-o pentru renovarea spatiului de joaca exterior al centrului de plasament Pinocchio,alaturi de alti bani stransi pentru cadouri,astfel incat fiecare copil sa primesca jucarii si am facut o petrecere,unde am tinut neaparat sa implic persoane din exterior,sa incercam sa ne dam seama ca nu este sfarsitul lumii atunci cand parintii ne spun- la 21 sa fii in casa!-,sau -ce e cu nota aia de 5 la matematica?-,noi macar ii avem!avem persoane carora le pasa cand un lucru il facem bine sau rau,ne formeaza sa facem lucruri constructive si ne aduc pe drumul cel bun atunci cand o luam pe aratura.Asadar,am reusit sa mobilizez mai mult de 40 de persoane(alti elvi din liceu,parinti,profesori) si am impartit activitatile,jocurile, iar eu cred ca a iesit ceva frumos.Am prins un drag de acei copii,si ne-am intors,la fel ca primele dati,iar ei ne-au primit cu aceeasi caldura.

In fine,traseul meu de voluntar e lung si frumos.Din pacat,e a trebuit sa renunt, la un moment dat, la cateva din activitatile mele din cauza oboselii,nu mai puteam face fata eram deja implicata in Fundatia Noi Orizonturi,mergem la spitalul Marie Curie si ma jucam cu copiii de la sectia de oncologie prin Asociatia Touched,scriam proiecte,incercam sa mai merg si la cate o conferinta sau training,eram si in Hospice Casa Sperantei, mergeam la o scoala de teatru si mai aveam liceul,care incercam sa-l tin pe linia de plutire si sa iau note mari,altfel ai mei nu m-ar fi lasat sa ma implic atat de mult.Dar,din cauza ca am perioade cam de 2 ori pe an,timp de vreo 2 luni,in care dorm aproximativ 3 ore pe noapte maxim 4,a trebuit sa renunt.Mi-am terminat contractul cu spitalul Marie Curie,scoala de teatru am absolvit-o,iar acum ma implic activ in Fundatia Noi Orizonturi si Hospice Casa sperantei,dar mi-ar placea enorm sa-mi reiau cursurile de teatru si dans.

Eu cred ca este foarte important sa iti placa ceea ce faci, sa crezi in tine si sa nu renunti niciodata la lucrurile in care tu crezi cu adevarat, sunt obstacole, sunt oameni care vor incerca sa te indeparteze de telurile tale, poate pentru ca asa cred ei ca ei mai bine pentru tine, poate din rautate, poate..din alte motive, tu incearca sa-i convingi pe cei in care crezi si de care ai nevoie ce este important pentru tine si de ce, iar in rest..nimic nu mai conteaza.

Tot ce am facut, am facut pentru ca am vrut si pentru ca imi place enorm ceea ce fac, nu am fost platita, dar am fost rasplatita, Dumnezeu mi-a dat tot ce am avut nevoie si m-a ajutat atunci cand l-am rugat, beneficiul direct a fost dezoltarea mea ca om, ca trairi, sentimente, responsabilitati, modul meu de gandire si felul in care obisnuiam sa ii judec pe altii fara sa ma intereseze ce se ascunde in spatele etichetelor pe care le puneam.Am invatat ca stereotipurile si prejudecatile nu exista, noi ni le formam si discriminam din frustrare si din educatia pe care o primim de mici si educatia cu care crestem si dezvoltam ca popor , tara. Andreea

O fapta buna pe care am facut-o a fost sa contribui la o campanie de ajutorare pentru 8 frati din Carbunesti, judetul Gorj.

Ai aici link-ul cu stirea si fotografii https://www.impactingorj.com/social/mos-craciun-exista.html

Dar daca as castiga rochia, aceasta nu ar fi pentru mine, ci pentru o fata deosebita care a initiat aceasta campanie de ajutorare. A reusit sa mobilizeze pe facebook o gramada de lume si a reusit sa le ofere acelor copii o bucurie imensa. Alexandra

Eu de obicei evit sa vorbesc despre ceea ce fac pentru altii. Pentru ca mi se pare ceva personal si parca ii stric farmecul daca ma “mandresc” cu o fapta buna. Dar, m-a pus pe ganduri ceea ce vrei tu sa faci pentru cititoare si mi se pare foarte frumos.

Asa ca mi-am dat seama ca si eu am planurile mele sociale/umane pe care urmeaza sa le pun in practica. Unul dintre obiective este legat de un premiu pe care l-am primit la un concurs acum cateva saptamani si pe care o sa-l fac la randul meu cadou altor persoane dragi. M-am bucurat foarte mult cand l-am primit, dar gandindu-ma mai bine am considerat ca altii se pot folosi mai mult de el decat mine asa ca am decis sa fac pe Mos Craciun. De asemenea, in perioada aceasta mi-am donat deja rolele unor copii de la un orfelinat si o parte din hainele pe care nu le mai folosesc unui sat din jud. Mures, Archita. Am incercat sa mai ajut si alte 2 persoane care au nevoie de mult sprijin financiar. Un bebelus si un tanar medic. Sper sa se faca bine si sa traiasca multi ani sanatosi.

Intamplator sau nu, in ultimele luni am decis sa ma implic ceva mai mult in genul acesta de campanii, desi pana atunci eram oarecum rezervata. Probabil ca sunt fapte bune. Eu nu ma gandesc asa la ele. Asa am simtit ca trebuie sa actionez. Ma gandesc ca e normal sa le fac, asa cum e normal si pentru ei sa traiasca si sa aiba ce manca. Craciun fericit si sa scrii despre lucruri tot atat de frumoase si in viitor!

P.S. uite si campaniile pentru cei 2 despre care vorbeam, daca vrea cineva sa doneze.

https://viatacudba.blogspot.com/p/poze-cu-bibi.html

https://www.agentia.org/anchete/ajuta-i-un-t-n-r-medic-s-salveze-vie-i-c-t-lin-sandu-are-25-de-ani-si-a-absolvit-n-acest-an-facultatea-de-medicin-35364.html

Alina

Perioada Craciunului este pentru mine cea mai fericita din an, deoarece o transformare in bine a fiecarei persoane este inevitabila. Orasele, satele in care locuim se umplu de beculete, brazi impodobiti si poate da, aceasta este doar o imagine superficiala, dar cert este faptul ca sarbatorile de iarna marcheaza fericirea si dezvaluie bunatatea din fiecare. Fapte bune, la cei 18 ani ai mei, nu am facut foarte multe, insa cand am avut ocazia am profitat si am incercat sa ajut. De obicei, in aceasta perioada, strang hainele, incaltamintea ce imi raman mici si le donez celor saraci din comuna unde locuiesc bunicii mei. Este un sentiment de satisfactie sa vad zambetul si implinirea celor care le primesc. Anul acesta, diriginta clasei mele ne-a propus sa ajutam niste copii sarmani dintr-un sat apropiat de orasul nostru prin pachete cu dulciuri, fructe si lucruri ce ii pot face sa se simta mai norocosi, cu ocazia sarbatorilor. Toata clasa a fost de acord, asa ca am strans bani, am facut pachetele si am mers la ei, toata actiunea decurgand in biserica satului. Acolo, copii de gradinita isi asteptau darurile, mai ales ca era si 6 decembrie, practic pentru ei il simbolizam pe mos Nicolae. Desigur au avut loc incurcaturi, intrucat cei mici si-au chemat si frati si verisori mai mari, insa si-au impartit totul si in final a fost o actiune terminata cu bine. Alexandra

Un nume mai bun nici ca nu ii puteai da acestei initiative ale tale. eu sunt Maria, am 23 de ani si toata viata am trait auzind aceasta zicala, daca ii pot spune asa. spun asta pentru ca bunica si mama mea asa ne-au crescut pe mine si pe surioara mea. am invatat de mici ca e frumos si e bine sa daruim din ce e al nostu. astfel ca fapta buna despre care vreau sa iti povestesc este aceea ca mereu am daruit din hainele mele celor care aveau nevoie de ele. fac asta inca din scoala generala si imi place. acum am 23 de ani si acest obicei, aceasta fapta buna face parte din mine. daruiesc mereu haine si incaltaminte celor pe care ii cunosc, atat apropiati cat si mai putin apropiati. lucrez si la un magazin de incaltaminte, iar acum am avut niste promotii, de unde am putut achizitiona mai multe perechi de inacaltaminte la niste preturi bune si pe care le voi face cadou celor care au nevoie de ele. persoanele carora le daruiesc sunt fete din satul unde am crescut eu. de fiecare data cand merg acolo, acasa, mai fac curat in sifonier si aleg haine, fac pachete si ori merg eu sa le dau, ori le dau bunicii mele da le duca ea. e frumos, sa vad apoi ca le poarta, ca au grija de ele….nu pot exprima in cuvinte ce simt. e frumos.

ps: maine ii dau mamei mele o pereche de cizmulite, sa i le duca femeii de serviciu de la locul ei de munca. eu nu le-am mai purtat si de ce sa le tin in cutie, degeaba? mai bine fac un om fericit. Maria

buna! ma bucur k impartasesti din experientele tale pe blog, referitor concurs o “fapta buna” pe care o fac si nu neaparat de sarbatori, imi dau din hainele pe care nu le mai port sau nu mai sunt in tendinte. acest lucru l-am facut si in acest weekend knd le-am strans pe toate si le-am dat unei persoane dragi kre stiu k apreciaza acest lucru, si inca o” fapta buna” eu si colegi din facultate am strans bani si urmeaza sa mergem la un orfelinat sa le ducem cadouri, in special mancare.Magda

Am vazut postarea ta cu daru pe care vrei sa ni-l faci noua cititoarelor tale de blog.Nu cred ca daca facem un bine cuiva poate fi numit un lucru bun sau o fapta buna cum ai zis tu. Pentru mine o fapta buna inseamna de a salva viata cuiva sau de a aduce pe lume o noua viata, un copilas, care mai tarziu sa fie mandru de parintii lui si la randu lui sa faca acelasi lucru. Avand in vedere ca am devenit mamica de curand si am dat nastere unui copilas minunat ce are 1anisor si 1luna eu cred ca asta e fapta buna pe care am facut-o eu in viata asta, dar sper sa mai fac si o a doua fapta buna peste 2-3 ani. TE PUP si SARBATORI FERICITE ALATURI DE CEI DRAGI SI FIE CA MOSU SA FIE PLIN DE DARURI. Andrushka

Lucrez intr-o organizatie non-guvernamentala, intr-o echipa de oameni minunati pentru care daruirea inseamna salvare… Aici ajutam persoanele dependente de alcool si familiile acestora sa aiba o viata normala, sa depaseasca dependenta si tot ceea ce presupune ea. In fiecare zi ne trec pragul zeci de oameni…persoane care au un consum problematic care pasesc cu teama si rusine in centrul nostru sau sotii / mame / copiii care au in familie un membru consumator. Discutam cu toti, indiferent de statut sau de gravitatea probelemelor cu care se confrunta. Teama si rusinea de la inceput se transforma in speranta si munca in echipa cu acesti oameni. Pentru ca asa ii tratam noi: ca pe niste tovarasi de drum, pe un drum numit “dependenta”. Unii reusesc. Cu multa rabdare si vointa. Altii recad. Nu ii blamam, nu ii excludem, ci ii invatam ca aceste recaderi nu reprezinta altceva decat niste etape din acest proces. Vin la noi de cele mai multe ori pentru familiile lor, ca sa nu ii piarda, ca sa nu le mai faca rau celor dragi. Si problema principala aceasta este familia. Sufera copiii, sotiile, mamele…e trist sa aflii ca un copil de 5 anisori isi doreste ca Mosu’ sa ii aduca liniste si un tata cuminte si care sa nu o mai faca pe mami sa planga, sau o alta fetita ar vrea ca mama sa fie prezenta la serbarea de Craciun fara sa fie bauta, fara sa tipe sau sa o faca de ras printre colegi. Pentru noi, copiii care un parinte consumator de alcool, reprezinta cea mai mare problema. Sunt nenumarate traume de neimaginat care nu pot fi sterse nici dupa ani intregi de psihoterapie…Dar pot fi intelese, discutate si asta conteaza foarte mult.Asta fac eu, asta fac colegii mei…Incercam sa ajutam in fiecare zi, o categorie de persoane blamata de de cei din jur, ignorata, aruncata acolo intr-un colt…Si e pacat, pentru ca, din experienta va pot spune ca in viata fiecarei persoane a existat / exista o persoana cu un consum problematic de alcool. Poate fi mama, tata, bunicul, fratele, un coleg de serviciu sau omul de la coltul strazii care cere un ban pentru ca e prins pe drumul numit “ dependenta”. Loreta

Povestea mea incepe acum 2 ani si 4 luni…cand am nascut,o fetita superba,fetita mea Vanessa.la o zi de la nastere mi-au spus medicii ca are palatoschizi.initial nu am stiut cum sa reacftionez,pt ca nu stiam nici ce inseamna…apoi mi-au explicat ca ii lipseste cerul gurii.eu am 22 de ani acum,deci o mamica tanara care sa speriat ,care nu stai ce o sa faca cand o vor externa medicii cu un pui de om de 2,800 kg si cu o problema la gurita(care nu se vede,bineinteles)6 luni mai tarziu am mers la spital(Pisa,Italia) sa o opereze(mai devreme nu se face aceasta operatie).imi amintesc si acum,tot cu lacrimi in ochi ,cand o aveam in brate in fata salii de operatie si au venit sa o i-a.iar eu am ramas afara cu tati.cand au inchis usa dupa ei….m-am prabusit !cuvintele sunt prea sarace sa descriu ce era in sufletul meu.dupa 2 ore de plans si asteptare pe holuri…au iesit cu ea in brate,murdara de sange la gurita,numai semne pe frunte si gura de la clestele care i-a tinut gura deschisa….si plangea vag…incet…abia se auzea…eu tremuram,plangeam,iar doctorii imi spuneau sa o i-au in brate sa ii vorbesc sa ma auda ,sa ma recunoasca,sa se linisteasca….dar eu…NU PUTEAM VORBI….de plans.(si acum am ura pe mine cand ma gandesc ca nu am putut so linistesc ,sa ii spun:gata iubirea lu mami)…am ajuns in salon unde a trebuit ca medicii sa imi dea si mie ceva ,pt k nu mai aveam putere nu ma puteam ridica nu puteam so tin in brate.a fost un soc so vad asa ,dar mai ales so aud….nu mia avea acelasi glas ca inainte(doctorii m-au avertizar ca putin vocea ei se schimba,ca va scoate altfel sunetele)…of….au durat apoi 10 zile de laptic cu seringa,in care nu aveam voie sa ii dau suzeta(motiv pt care plangea non stop),10 zile de privit in ochisorii ei blanzi si atat de indurerati cu o privirea care ma omora…ii plangeai de mila daca ii priveai ochii.se uita in zare si ear atat de trista incat ma bufnea plansul instantaneau.recunosc nu am reusit sa fiu mai puternica…nu am putut.noroc mare cu tati care a stat cu noi si a dormit cu noi si ma ajutat,ma imbarbatat.acum e bine,are 2 si 4 luni,e perfect sanatoasa,vorbeste toata ziua,merge la gradinita si e inebunita dupa mos craciun (mot cucun,cum zice ea).nu imi ajung zilele sa ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat doar o palma.

Incercand sa fac la randul meu un bine altui copil,altei fetite,din umbraresti judetul galati(locul meu natal,eu acum locuiesc in italia,firezne).

stiind cum e in tara,cum stau parintii fetitei cu banii,am decis sa ii trimit toate hainutele vanessei TOATE(cu exceptia hainutelor de la botez),toata incaltamintea,premergatorul si chiar un patut de lemn ,alb,foarte frumos(exact k cel al vanessei).fetita are acum 1 an si 4 luni ,deci tot ce i-am trimis de cand ea sa nascut ii veneau perfect.ultimul pachet l-am trimis acum 3 sapt,cu toate hainutele de iarna,geci,cizme,caciulite.si asa fac cu tot ce ii ramane vanesse mic.iti pot trimite si poze cu tot ce am trimis,cu fetita ,ca sa vezi ca e reala povestea.sunt foarte bucuroasa acum….dar mi-a fost al naibii de greu….doresc tuturor COPII SANATOSI. Paula

Mai multe persoane din comuna mea strangem haine si tot ce au oamenii cu venituri mai mari si dam la satenii care nu au ce pune pe masa de craciun si revelion…Craciunul , Dana, este o sarbatoare sufleteasca …sa te gandesti Dana ce e in sufletul tau…in familia ta…Craciunul nu este doar mos craciun…si nu este nici o masa boga …Prin urmare noi vrem sa facem bucurie la oamenii singuri …sa le deschidem poarta…si daca tot am primit de la cei cu suflet mare cate ceva de ce sa nu le facem bucuria de a avea si ei …de la om la om. Fac ceea ce fac pentru ca asa e frumos de craciun…asa au facut cand s-au dus sa-l viziteze pe Isus , noi de ce sa nu facem asa. Ramona

“Fapta mea buna” , ca sa zic asa, este constituita din multe fapte micute. De vreo doi ani incoace am inceput sa fac ecologizare: am reciclat hartie in liceu si am convins si pe altii sa o faca; am participat la Let’s Do It Romania anul trecut ; am plantat copacei in zona Ciorogarlei. Copaceii i-am plantat acum doi ani, iar ,recent, am fost pe la Ciorogarla si mare mi-a fost bucuria cand i-am vazut stand mandri si frumosi, asteptand sa devina puternici. Cristina

Fapte bune nu stiu dak neaparat fak de craciun sau daka am facut pur si simplu de craciun eu fak pe Mosu’ pt verisorul meu ca in fiecare an, avem niste batrani care le ducem de mancare nu neapar de craciun ci de cateva ori pe luna pt ca serviciul mamei mele iar eu fiind in ultimul an la liceu nu ne permite atat de mult si nici situatia financiara nu este una fericita dar avem indeajuns incata sa traim decent si ma mandresc cu asta.Craciunul noi anul acesta il petrecem singure eu si mama mea pt ca tatal meu a plecat acuma 2 ani in ceruri de unde are grije de noi si este mandru de fata lui care acum zik eu k s-a maturizat mult.Nu stiu dak neaparat facem fapte bune pur si simplu pt noi asta inseamna spiritul de craciun sa fim alaturi de bunii sa fim alaturi de prieteni sa dam mai ales ca zodiile sunt foarte daruitoare. Madalina

Am 16 ani si de curand m-am inscris intr-un program de voluntariat numit Asociatia Sprijin pentru Viata in cadrul careia se desfasoara diverse activitati(la casa de copii,la biserica,marsuri etc.).De Craciun am strans in cutii de pantofi diferite lucrusuare pe care le-am oferit copiilor de la orfelinat.Stiu ca nu e cine stie ce insa pentru mine asta inseamna o fapta buna.Sa-i ajutam pe cei mai putin norocosi cred ca este cel mai frumos lucru,mai ales in perioada sarbatorilor. Antonia

Custom Menu

Latest From Our Blog

Dar din dar se face Rai