Mama unui baiat de 4 ani si 4 luni

Mama unui baiat de 4 ani si 4 luni

In cateva minute Vlad implineste 4 ani si 4 luni. Acum doarme, asa ca mi-am luat laptopul in brate si m-am gandit sa va scriu. Afara ploua bine de tot, Radu a iesit in oras cu un prieten, voiam sa scriu ca e liniste, dar cainii ma deranjeaza fix in acest moment cu jocul lor prea zgomotos, care mi-ar putea trezi vecinul de dormitor. Hai ca s-au potolit. Asadar, m-am decis sa va scriu. Postarea aceasta ar fi trebuit sa se numeasca “Phu Quoc (4)” sau “Final de Vietnam”, tinand cont imaginile. Dar am schimbat titlul, pentru ca voi vorbi despre cu totul altceva. In jurul meu sunt multe femei insarcinate, unele cu copii de cateva luni, altele ajunse deja la tantrum-uri… si jur ca ma apuca un dor numai cand ma gandesc la toate etapele bifate deja.

Am fost prima in gasca mea de prietene care a nascut si imi dau seama ca nu am avut cu cine sa ma plang atunci cand mi-a fost mai greu si nici cine sa imi spuna ca “ba, e o etapa, va trece”. M-as fi invinovatit mult mai putin. Dar de aceea va scriu acum, sa va mai linistesc oleaca, daca aveti copii mai mici decat Vlad, si sa va spun ca toate trec si ca vin mereu altele. Si ca de cele mai multe ori nu tine de ce ati facut sau nu ati facut voi cu copilul, ci pur si simplu de niste etape normale prin care copilul trece si creste si tot creste, de nu iti vine sa crezi ca a incaput la un moment dat in burta ta. I-am spus ieri: “Vlad, ce mare ai crescut. Nu mai incapi in burta mea” – “Incap in burta lui tata” mi-a raspuns zambind.

Primele luni ale bebelusului sunt foarte diferite de la o mama la alta. Daca hormonii o iau razna si iti livreaza si o depresie postnatala… nici nu vreau sa ma gandesc. Eu am avut norocul sa fiu super zen in primele luni. M-am chinuit cu alaptatul, dar altfel am avut sentimentul placut ca ma descurc, ca am situatia sub control si ca am un bebe fericit. De la 2 luni jumate mi-a dormit minim 5 ore legate pe noapte, ceea ce acum – din povestile mamelor din jurul meu – constat ca a fost un lux. De atunci nu s-a mai trezit niciodata sa suga pe noapte. La 8 luni mai aveam doar doua mese de san, la culcare si la trezire. Deci, aur. In schimb, la 10 luni a inceput sa mearga. Peste tot. Sa traga de lucruri, sa vrea sa bage degetele in orice priza din casa sau din afara casei noastre. Si sa isi doreasca sa plece singur in explorare. Nici nu se uita in spate dupa noi. Pe la 1 an si cateva luni alerga pe blatul de la bucatarie. Trebuia sa fii non-stop cu ochii pe el. Nu stiam daca sa ne bucuram de temperamentul acesta indepedent, fara frica de nimic, sau daca nu ar fi fost mai bine sa stea totusi si  lipit de piciorul mamei – macar o data in viata lui!

La 1 an si 10 luni eram in Noua Zeelanda in aeroport, cand Vlad a incercat sa se joace cu o masina in care bagi monede, iar un baietel mai mare a inceput sa faca un tantrum. Nu stiam atunci cum se numesc acele crize si nici ca toti copiii le au la un moment dat. Mama lui s-a scuzat si mi-a spus: “You know, terrible twos”. Dar de fapt nu stiam. Mi se parea ca al meu e deja suficient de independent si ca nu are cum sa fie mai greu de atat. HA HA HA. De la 2 ani jumate pana pe la 3 ani si un pic a fost cel mai greu. Ai senzatia ca te intelegi cu el, ca vorbeste, leaga propozitii, dar dintr-odata incepe sa urle ca apa trebuia sa fie in cana albastra, nu mov, “albastraaaaaaaa” si “pana suuuuus”!!!  Momente in care efectiv simti ca o poti lua razna. Atunci ceri ajutor stanga – dreapta. Vrei sa intervina sotul, sa preia controlul, ca sa te poti aduna. Caci nu vrei sa recurgi la metodele “traditionale”. Cu frica ar fi mult prea simplu, dar nu vrei sa ii fie frica de tine. Stii deja ca bataia, frica, nu aduc nimic bun. Asa ca incerci sa il intelegi, sa ii asculti nevoile. Si e al naibii de greu uneori. Le ai si tu pe ale tale, frustrari, neimpliniri, griji… Iar ceilalti din jur, care nu au inca copii, iti spun cum ar trebui sa fii mai ferma si cum ei o sa aiba copii care o sa stie ce e aia o limita. Si mai dai si peste un articol al unei mame-blogger complet nerealist, care iti vorbeste doar despre cat de minunat e totul si cat de bine se descurca cu al ei “copil cuminte”. Cuminte zici?!?!

Dar stiti cum vad lucrurile acum, la 4 ani si 4 luni? Mult mai relaxat. Au trecut tantrum-urile acelea grave, desi mai sunt momente cand urla din nimic, cand da din picior si am asa… un deja vu. Dar ce am inteles este ca toate micile lor crize, toate mofturile, tinutul in brate, adormitul numai intr-un anumit fel, cana albastra, laptele pana sus… toate sunt normale si toate trec. E normal sa aiba tantrum-uri, e o etapa in dezvoltarea lor emotionala, deci nu sunt pentru ca ceva ai facut tu gresit. Cred ca trebuie sa aiba reguli copilul, cred ca trebuie sa ii setezi niste limite, dar sa i le impui mereu cu blandete, cu empatie. Pe la 3 ani ajunsesem o casa a regulilor, cu foi lipite pe pereti, cu “ritualul de seara”, “ritualul de dimineata”, ce poti face la masa si ce nu poti face la masa… Doamne, ce perioada grea. De fiecare data cand am instaurat o noua regula i-a fost greu atat lui – sa o accepte, cat si noua – sa fim consecventi cu ea, sa nu cedam negocierilor ori fix cand sunt urletele lui mai puternice, ci sa o aplicam cu blandete, cu intelegere, nu cu tipat la randul nostru si caderi nervoase.  De fiecare data cand mi-am propus sa fiu autoritara, “ca nu ma faci tu pe mine”, imi dau seama ca am gresit. Am produs mici rupturi in legatura mea cu Vlad, pe care a trebuit sa le repar apoi, cu “imi cer iertare” si multe alte explicatii. De fiecare data cand am vrut “sa ii tin o lectie”, m-am purtat ca un copil. Am fost de multe ori de aceeasi varsta cu el. Copilul are nevoie de un parinte care respecta regulile, pentru a se simti in siguranta, dar care i le aplica cu intelegere, cu compasiune, emotional si nu numai rational.

Cel mai greu e sa reusesti sa ii intelegi nevoia, adevarata nevoie, indiferent de varsta, de etapa prin care trece. Pornesc mereu de la premiza ca un copil nu e rau intentionat, nu e viclean. El isi doreste ceva, are o nevoie – dar care? Nu poate avea orice jucarie pe lumea asta, nu tot Universul trebuie sa se invarta in jurul lui, evident, iar el trebuie sa inteleaga si va intelege asta. Dar de atatea ori credem ca plange pentru ceva anume, cand de fapt plansul lui vorbeste de cu totul alta nevoie. Iar uneori suntem efectiv epuizati si nu avem deloc energia aia buna cu care poti sa primesti cu calm orice cerere aparent absurda. Inca sunt in etapa asta, in care incerc sa ii inteleg supararile, ezitarile, plansul sau rasul, si sa ii fiu parintele de care are el nevoie. Sa ii fiu alaturi in momentele de tristete sau de furie, la fel cum ii sunt in cele de bucurie sau de dragalasenie dimineata in pat, cand e “marea pupaceala”.

Asa ca acum, la 4 ani si 4 luni, ma invinovatesc mai putin, pentru ca am inteles ca unele etape sunt absolut normale si asa cum vin, asa trec, si incerc sa primesc cu mai mult curaj noile provocari. Il pup si il dragalesc cat mai pot. Ii cer iertare cand gresesc. Si rad prientenii de mine cand le spun ca acum, cand e in etapa competentelor si se catara prin copaci, sare de foarte sus, se arunca, isi/ne dovedeste ca poate sa faca de toate, tot ce imi doresc e sa …. supravietuiasca. Am citit carti de parenting, am aplicat, schimbat metode, si iata ca la 4 ani si 4 luni tot ce imi doresc e sa supravietuiasca. Altfel, am feelingul ca va ajunge un om ok.

P.S. Acestea au fost ultimele imagini din Vietnam.