Ganduri in mijlocul noptii

Ganduri in mijlocul noptii

Sa te apuci sa injuri un copil pe internet, in timp ce fluturi steagul “libertății de exprimare”, este pur și simplu grețos.

Am urcat pe scena de la varsta de 3 ani. Am devenit Abramburica la varsta de 9 ani, adica exact varsta pe care o are acum unul dintre copiii mei. De foarte mult ori in copilaria mea am fost întrebata “ce sunt parintii?”, de catre alti adulți, probabil parinti la randul lor, care porneau de la premiza ca sigur vreunul dintre parintii mei e cel putin actor, regizor sau mare producător de televiziune. Ei bine, dezamagirea se asternea imediat pe fata lor cand le raspundeam ca “nu, parintii mei sunt ingineri chimisti.” Ba unii chiar insistau cu “nu se poate, atunci altcineva in familie…?”, “Nu, absolut nimeni din familia mea nu a mai avut vreodată legatura cu domeniul artistic…”. Dar in acelasi timp, de-a lungul celor 35 de ani de când sunt in fata publicului, am lucrat cu actori extraordinari, ai căror parinti erau artisti extraordinari. Sunt convinsa ca si ei au avut de suferit pe subiectul asta si au invatat, de nevoie, sa treaca peste bârfele din culise. Concluzia e ca unii oameni triști, nemultumiti de vietilor lor, te vor judeca oricum, indiferent de cat de performant ajungi sa fii intr-un domeniu si indiferent de istoricul pe care îl ai.

E prima oara cand ma gandesc mai serios ce as face dacă vreunul dintre copiii mei ar vrea sa aleaga drumul pe care am mers eu. Ce ar trebui sa fac dacă aș vedea ca unul dintre copiii mei are o înclinație către domeniul asta? E normal ca tocmai eu sa le ofer mai putine șanse copiilor mei, decât mi-au oferit mie parintii, care nici macar nu aveau legatura cu lumea asta? Tocmai eu care știu acum cat de important a fost sa am susținerea parintilor pe acest drum, inca de cand eram foarte mica? E firesc sa fiu mentor pentru alti adolescenti care viseaza sa devina actori, sa lucrez cu atat de multi alti copii, ajutandu-i de fiecare data cu sfaturi, in baza experientei personale, dar cu ai mei nu? Ar trebui sa ii opresc, sa ii întorc din drum, sa ii sperii vorbindu-le despre cat de rea poate fi lumea si cat de nedrept ar putea fi judecati? Sa nu ii las sa incerce profesia pe care eu o iubesc si despre care le vorbesc cu pasiune mereu, doar din dorinta de a-i proteja?

Adevărul e ca ei vor creste cu eticheta “baiatu’ lui..” si “fata lui…” indiferent de domeniul in care vor profesa. Ca alegi să îi arăți sau nu in spațiul public, ca ii ții cu spatele in social media sau cand faci postari comerciale, ei tot vor fi – mai ales pentru cei cu care vor intra inevitabil intr-o competitie in viata lor – “copiii lui..”. E o eticheta cu care s-au nascut, intr-o tara care are plăcerea si priciperea fantastica de a eticheta, de a judeca, de a trage concluzii, de a analiza fara niciun fond la baza. Va spune cineva care traieste si acum cu toate etichetele posibile si imposibile: eticheta de “sigur fiica cuiva din industrie”, eticheta de “soție de regizor” – chiar dacă aveam deja 15 ani de munca in fata publicului, inainte să îl cunosc, eticheta de “femeie intretinuta” – chiar daca mi-am castigat independenta financiara de mica, avand salariu de la varsta de 8 ani, eticheta “actrita de seriale TV” – pusa de oameni care nu au avut niciodată curiozitatea sa ma vada la teatru sau in alt gen de productii sau eticheta “vedeta cu viata glamour, care habar n-are de greutati” – chiar dacă am avut o viata atat de complicata, incat prietenii se întreabă cum de mai sunt totuși sanatoasa la cap. De absolut toate aceste etichete ma lovesc aproape zilnic, chiar si dupa 35 de ani de carieră. Poate tocmai de aceea ma bucur atat de mult de un casting luat pentru o productie internationala, de o selecție sau un premiu la un festival international. Pentru ca de fiecare data acolo am sansa sa fiu privita de la zero, fara asteptari, fara etichete.

Dar sa injuri un copil pe contul administrat de parintii lui, fara nicio jena, ba chiar considerandu-te îndreptățit, mi se pare ca e exemplul cel mai clar ca mai rău de atat nu se poate ajunge in “dialogul” din social media.

P.S. E 3:27 dimineața și ma gândesc cum copiilor mei poate le-ar fi mai bine afara, pe viitor, unde ar avea luxul de a fi priviți fără prejudecati.