Dupa 1 an

Dupa 1 an

S-a implinit 1 an de cand a inceput nebunia. Tin minte ca pe 7 martie am jucat ultimul spectacol insarcinata cu Lia. Le-am zis colegilor ca vreau sa iau o pauza, caci eram deja in trimestrul 3 si aveam nevoie de un timp de pregatire pentru noua viata. Si ce pauza am avut! Oho!

Pe 8 martie eram cu Radu si Vlad la un targ de bebe, caci incepusem sa caut patut, carucior si alte lucruri necesare venirii pe lume a Liei. Mi se parea ca am suficient timp de cautari prin magazine, asa ca acum faceam doar o prima tura. Tin minte ca ne-au luat temperatura la intrare si ca era prima oara cand se intampla asta. Tot pe 8 martie anul trecut, trebuia sa fie filmul MO proiectat in cadrul Festivalului Francofon de la Roma si anuntasem spectatorii in ultimul moment ca proiectia nu se mai tine, caci toate cinematografele se inchid. Stiam asadar, cand ne lua noua temperatura la intrarea in targul de la Romexpo, ca la italieni e rau. La ei, nu la noi. Cu toate acestea, in timp ce ma uitam la carucioare, au anuntat in difuzoare ca targul se incheie mai repede, ca masura de precautie impotriva raspandirii virusului Sars-Cov-2. Am simtit primele emotii pe sira spinarii. Oare chiar se intampla? Fratele meu, medic infectionist, imi spusese cu cateva saptamani inainte sa imi comand masti de pe ebay si dezinfectanti. Mi s-a parut ca exagereaza. Da, el ar fi trebuit sa aiba masti si cele necesare, dar de ce noi?
Iar pe 10 martie l-am dus ultima oara pe Vlad la gradinita. “Sa vedem ce o sa se intample. Nu se stie nimic…” bajbaiau educatoarele, pe buna dreptate.

Apoi imi aduc aminte cum am oprit cautarile unei bone, cum am ramas in casa cu saptamanile, pe masura ce termenul nașterii se apropia. Ascultam cu sfintenie stirile si comunicatele din starea de urgenta. Comentam live pe 3 grupuri de whatsapp, in paralel, atat pe seama măsurilor de restrictie luate, cat si pe seama gecii de piele a lui Vela. Mai tineti minte ca la un moment dat ne puneau sa ascultam imnul la difuzoarele masinilor care se plimbau prin cartier, transmitand alternativ mesajul de “Stati in case…”? Doamne, imnul ala suna infricosator pentru mine. Mai tineti minte ca erau tancuri in Piata Victoriei? Vlad era impresionat de ele. I se parea cea mai misto masura anti-covid.

Mai tin minte foarte clar cum plecam singura la controlul de sarcina, cum Radu si Vlad nu mai erau langa mine sa vada bebelusa. Am fost foarte dezamagita initial cand am aflat ca voi naste singura si ca nu voi mai avea vizitatori pe perioada spitalizarii, avand ca termen de comparatie nasterea lui Vlad. Dar tot la fel de bine tin minte si cum acest “detaliu” devenise neimportant, caci temerea cea mai mare era cea de a nu cumva sa ne imbolnavim. Ma ingrozea gandul de a naste in spital covid. Dar si mai tare ma ingrozea gandul ca as putea avea infectia si m-ar putea separa de Lia. Imi imaginam cum mi-o arata scurt de la distanta, in sala de nasteri, si cum o iau apoi de langa mine. Asa ca dupa fiecare control la cabinet sau spital, ma dezinfectam obsesiv. Erau singurele mele iesiri din casa, deci cele care ar fi putut sa duca la implinire cele mai negre scenarii. Ramane in par covid? Sa port ochelari cand astept pe hol? Sa astept mai bine in masina, in parcare si sa sun sa aflu cand e randul meu in cabinet… Doamne, au montat un cort de razboi! Ai dezinfectat cutiile astea? Unde e solutia de suprafete, o gasesc doar pe cea de maini! Ah, omul asta nu poarta masca, tine-ti putin respiratia cand treci pe langa el pe strada. Vlad, nu te aseza pe banci. Vlad, nu mai intram in parcuri. Vad la stiri primul bebelus cu covid externat si pe mama lui cum il asteapta in curtea spitalului si incep sa plang. Plange si Radu. Vlad doarme, dupa o noua lunga zi… acasa.

Sambata am sarbatorit 1 an de cand citesc copiilor povesti live pe Facebook. “O poveste pe zi” s-a nascut din dorinta de a ma face utila, intr-un moment in care simteam ca trebuie sa ajut, ca ar trebui cu totii sa fim mai buni si mai atenti cu nevoile celor din jur. Insarcinata fiind, aveam optiuni limitate de a ajuta. Radu putea sa mai cumpere mancare si pentru vecinii in varsta de langa casa noastra, dar eu? Eu m-am gandit ca as putea sa ii ajut pe parintii ramasi acasa cu copiii, sa aiba macar 10 minute timp pentru ei. Sa isi bea o cafea in liniste, in timp ce copiii urmaresc povestea mea pe Facebook. Vlad s-a implicat in proiectul meu si uite asa, momentul de citire a devenit reperul zilei, caci era singurul fix, stabil. De stabilitate duceam lipsa la inceputul pandemiei, dar de aceeasi stabilitate ducem lipsa si acum. Lipsa perspectivei si imposibilitatea de a-ti face un plan pe urmatoarele luni, macar, ma afecteaza si azi.

A trecut 1 an! Multe s-au schimbat, enorm de multe. Nici nu as sti cu ce sa incep. Sunt negativa, nu am trecut prin boala si astept sa prind un loc pentru vaccin. Asa ca mi-e teama de fiecare data cand trebuie sa joc fara masca, caci actoria nu se poate face altfel.

Uneori ma intristez gandindu-ma ca ceva in relatia cu prietenii mei apropiati, pe care i-am vazut atat de putin intr-un an, nu va mai fi niciodata la fel. De vorbit la telefon, am tot vorbit. Dar cand ne vedem, daca ne vedem, e un gol pe care il resimt. Fiecare a trait altfel anul asta, dar pe toti ne-a modificat.

Si totusi, cand ma gandesc ca suntem sanatosi, ca nu am pierdut niciun membru al familiei noastre sau vreun prieten apropiat din cauza acestui virus, imi dau seama cat de bine stam! Cat de norocosi suntem de fapt! Pe bune.

Ar mai fi atat de multe de spus despre anul care a trecut si despre starea aceasta de nesiguranta si temere care persista, dar pentru unele senzatii nu stiu inca sa aleg cuvintele potrivite. Dar pot sa vorbesc si despre bucuriile si descoperirile pe care le-am facut in noi si in ceilalti. Despre scoala acasa, despre relatii care s-au consolidat, despre drumuri noi si frumoase si neasteptate pe care am luat-o. Despre curajul de a face lucruri pe care nu ma credeam in stare sa le fac. Nu s-a terminat. Nu e un punct aici. Vom mai vorbi. Dar am vrut totusi sa scriu aceste ganduri, ca sa stiu ce simteam, cum eram la 1 an de la debutul pandemiei in Romania.

Voi? Cum sunteti?

In poze port: camasa H&M, blugi Lee for H&M, ceas Omega vintage, ochelari si colier H&M, geanta Marc Jacobs.