Pe 6 februarie, de ziua Moon, sarbatorim 7 ani de la lansarea plicului cu fețe detaşabile. 7 ani in care mi-am pus creativitatea la lucru, in care am materializat visuri si schite facute pe servetele, in cafenele sau rulote… Idei care au prins viata, care au fost apreciate, si care au dus aceasta poveste mai departe. Moon este oglinda ta.
M-am gandit mai mult la cum va primi Vlad vestea. De fapt, decizia in sine de a avea al doilea copil a fost mult timp amanata pentru ca nu simteam ca e inca un moment potrivit pentru el, primul meu copil.
Va marturisesc de pe acum ca acest shooting mi-a dat de gandit. Mi-am dorit sa evoce ceva din spiritul italian, sa aiba o nota retro, dar sa fie in egala masura actual. Am avut cateva variante pentru locatii, insa de departe acest restaurant italienesc, in acest decor de toamna, a fost alegerea fireasca.
Visez MO in fiecare noapte. Visez secvente din film, discutii din timpul filmarilor sau repetitiilor, dar si din timpul Q&A – urilor la care am participat pana in acest moment. Filmul are reactii atat de puternice din partea unor spectatori, trezeste in ei emotii atat de puternice, amintiri dureroase, traume nevindecate, incat confesiunile lor de dupa fiecare proiectie ma coplesesc. Sunt femei care au trecut prin experiente similare cu cea descrisa in film, sunt studente carora li s-au facut propuneri indecente sau care au fost de multe ori santajate. Femei care prind curajul sa vorbeasca despre toate acestea tocmai pentru ca un film le atinge in cele mai sensibile puncte ale interiorului lor. Sunt barbati carora li se face la propriu rau in sala de cinema urmarind neputinciosi evolutia nefericita a evenimentelor, dupa rasetele si energia buna cuceritoare pe care filmul o emana in prima parte. Tema filmului e foarte actuala, iar nevoia de a vorbi despre abuzul de putere si abuzul sexual este acuta in acest moment al societatii noastre. Nu ne facem iluzii ca filmul va schimba mentalitati peste noapte, dar stim ca am lansat un dialog pe un subiect extrem de sensibil.
Intotdeauna mi-am dorit sa cant la chitara. Unii dintre voi stiti deja ca anul trecut am luat si cateva cursuri. Insuficiente, totusi. Dar nu ma las. Asadar, chitara electrica din imagini nu e chitara mea, ci una pe care o puteti castiga voi, daca mergeti sa vedeti MO la Cinema City. Detalii aici.
Azi implinesc 34 de ani si traiesc viata pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Sunt atat de fericita in acest moment, incat am inceput sa plang scriind aceste randuri…. Doamne, ai zice ca odata cu trecerea anilor devii mai stapan pe emotiile tale. Iata ca nu!
Aveam uniforma si ghiozdan rosu, imprimat cu pestii si crabul din Mica Sirena. Uniforma mi-o cumparase mama cu un an inainte de a incepe scoala, pentru filmarea primului meu scurtmetraj, iar ghiozdanul il primisem cadou de la gazdele din Belgia, la care fratele meu si cu mine fusesem cazati pe durata turneului Minisong. Ghiozdanul era ingust si lat, iar eu mica si slaba, cat sa intretina toate glumele vecinilor de bloc din seria “e mai mare ghiozdanul decat tine”.