Cand iei decizia de a avea al doilea copil

Cand iei decizia de a avea al doilea copil

M-am gandit mai mult la cum va primi Vlad vestea. De fapt, decizia in sine de a avea al doilea copil a fost mult timp amanata pentru ca nu simteam ca e inca un moment potrivit pentru el, primul meu copil.

Eu stiam ca vreau al doilea copil cumva… dintotdeauna. Na, am avut 2 frati mai mari, asa am crescut. Dar Vlad nu a fost niciodata genul acela de copil care sa imi ceara un frate sau o sora. Dimpotriva, imi spunea cat se poate de clar ca el nu vrea asta, ca familia noastra e deja perfecta, asa cum e ea. Si l-am inteles, de fiecare data. Ba mai mult, in toti acesti ani am fost atat de preocupata de evolutia lui, de nevoile si temerile lui, incat nici mie nu mi se parea normal sa ma gandesc la al doilea copil, care sa ia din timpul ala frumos care ii era rezervat doar lui.

Dar Vlad a crescut mult, a devenit mai independent, mai stapan pe emotiile lui, asa ca Radu si cu mine am revenit la ideea de a avea al doilea copil. Si s-a intamplat, culmea, sa primim frumoasa veste in cea mai aglomerata perioada a vietii mele.

Nu i-am spus lui Vlad de la inceput. Am asteptat pana aproape de finalul primului trimestru. Si in tot acest timp cele mai mari griji au fost legate de cum va reactiona el cand va afla, dar si cand va deveni fratele mai mare. Mii de proiectii. Mii de posibile intrebari si raspunsuri. Am mers si am vorbit si cu terapeuta mea despre asta. M-am pregatit, nu gluma.

Radu si cu mine i-am dat vestea intr-o oarecare zi, dupa gradinita, fara tam-tam. Nu am vrut sa punem si mai mare presiune. I-am spus ca va avea un fratior sau o surioara, care creste acum in burtica mea. In primul moment i s-a luminat brusc fata intr-un zambet, pe care incerca din rasputeri sa si-l stapaneasca: “De unde stii?” – “Pai am fost la doctor si am aflat. Am si poze de la ecografie. Vrei sa le vezi?” – “Da!” a raspuns hotarat si s-a uitat emotionat la ele. “Nu are voie in camera mea.” a tinut sa precizeze, inca de la prima coversatie pe acest subiect. – “Ok, e in regula.” ii raspund, ca sa il asigur ca nu ii invadeaza (inca) nimeni teritoriul. “Si trebuie sa ma apuc sa imi strang jucariile…” continua el, cautandu-le cu privirea ganditor prin living. I-am explicat ca mai dureaza ceva pana se naste si pana ajunge sa misune si sa se catare peste tot prin casa, pana la jucariile lui. “Intai o sa fie ziua ta si abia dupa inca 2 luni se va naste” ii zic. – “Ah, ce bine, ca nu imi strica ziua de nastere.”

Apoi s-a relaxat si a inceput sa se uite la burtica mea, sa o mangaie si sa o pupe, din proprie initiativa, fara sa fie pus sa faca asta. Vazuse cand era mai mic un afis in gradinita cu un baietel care pupa burta unei femei insarcinate. In poster nu se vedea si capul mamicii, doar burta. Asa ca Vlad cand l-a vazut a inceput sa rada isteric. L-am intrebat ce il amuza si mi-a explicat: “Pai nu vezi? E un baiat care pupa un fund!”. Si adevarul e ca daca nu stiai de dinainte cum arata o femeie insarcinata, aveai toate motivele sa crezi ca ala e un fund generos.

Asa ca poate de la afisul ala a inteles ca pupatul se practica in astfel de situatii. Iar in prima noapte, mi-a pus atat de multe intrebari legate de cum arata, ce mananca, cum sta, cat de mare e, incat nu putea sa adoarma: “Vlad, e tarziu, trebuie sa te culci acum. Iti mai raspund maine la intrebari.” – “Dar sunt si eu curios, mama! Sunt foarte curios. Am foarte multe intrebari!”.

In seara aceea am simtit cum mi se ia o piatra grea de pe inima. Desi nu e nici pe departe constient de tot ce urmeaza – de parca noi am fi, a primit vestea mult mai bine decat imi imaginasem.

A inceput apoi sa imi dea sfaturi legate de ce gradinita ar trebui sa urmeze “fetita”. “Ar trebui sa mearga la gradinita mea.” – “Multumesc de sfat, Vlad, o sa tin cont de el.” – “Da, in primul rand pentru ca e o gradinita foarte buna. In al doilea rand, pentru ca la grupa de bebelusi au jucarii foarte frumoase. Unele dintre ele imi plac chiar si mie…. Si in al treilea rand, pentru ca ti-ar fi mai usor sa ne duci si sa ne iei pe amandoi din acelasi loc.” – “Pai tu nu o sa mai fii la gradinita, Vlad, cand va fi ea.” – “Ah, daaaa, eu voi fi la liceu”. Ma rog, nu chiar liceu, dar e totusi o diferenta destul de mare intre ei. O diferenta care SPER sa ma ajute.

De Mos Nicolae m-a pus sa gust din fiecare dulce pe care l-a primit, ca sa afle si fetita ca e o zi speciala, de sarbatoare. M-a topit. Iar din cand in cand, rade de mine si imi spune mustacind: “Nu te mai agita atat! Uiti ca ai un bebe in burtica?!”. Iar mie nu imi vine sa cred cat de mare e si cum efectiv face misto de mine.

Desigur, nu imi fac iluzii ca totul va merge usor cu el. Va avea gelozii, vor fi momente foarte grele, dar cumva atitudinea lui si grija pe care o are deja pentru viitoarea surioara m-au linistit foarte mult.

Asa ca acum, de cand nu ma mai gandesc atat de mult la el in relatie cu viitoarele schimbari, am ramas eu cu mine, cu emotiile si temerile mele. Pana acum aveam pe altcineva canalizata atentia si nu imi acordam suficient timp sa rumeg situatia. Aproape ca voit am intretinut (si intretin inca) o stare de semi-constienta legata de tot ce inseamna venirea pe lume a celui de-al doilea copil. Adica in cazul primului, oricat ai vrea sa prevezi, efectiv nu ai cum sa te apropii de adevar. Ori la al doilea, stii deja cam ce vine peste tine, asa ca odata luata decizia, parca intentionat nu vrei sa te mai gandesti la viitoarele nopti nedormite, la alaptare, la “cu cine o las in seara asta cat timp am spectacol”…. Pentru ca stii si ca o sa fie multa multa iubire. Iubire infinita, care acopera totul.

Pentru primul copil, influentata de parerile altor mame, m-am pregatit ca pentru razboi. Stiam ca va fi GREU. Asa ca, in realitate, mi-a fost mai usor decat anticipasem, iar primele saptamani parca nu imi venea sa cred cat de firesc curg toate si se asaza la locul lor, in noua noastra viata. Asadar, cel mai bun sfat ramane in continuare “Expect the best, prepare for the worst.”

Sunt in 21 saptamani si 4 zile. Am trecut de jumatate. Nu mi-e teama de ultimul trimestru, nu imi fac griji pentru durerile nasterii si nici pentru recuperare. Nu imi fac griji nici macar pentru primele luni. Mie cel mai greu mi-a fost pe la 1 an, cand mergea peste tot. Bine, a si inceput sa mearga de la 10 luni, asa ca la 1 an si 2 – 3 luni eram atat eu, cat si Radu terminati. Bomba nene. Neinfricat. Nu erai atent o secunda, si il vedeai la 1 an alergand pe blatul de la bucatarie sau incercand sa intre in cuptor. Asa ca pentru perioada aceea imi fac griji de cum ma voi descurca.

Mii de intrebari si ganduri, in fiecare zi, in fiecare noapte, care incep cu “in primul rand sa fie sanatoasa” si apoi… se continua cu o multime de posibile scenarii. Radu e langa mine, iar asta conteaza enorm.

Voi, cele care ati trecut deja prin toate starile mele, cum vedeti acum lucrurile? Sau cum ati luat decizia celui de-al doilea copil? Mi-ar placea sa imi impartasiti experienta voastra la comentarii. As vrea ca blogul sa adune o  comunitate unita, pe care oricare dintre noi se poate sprijini la un moment dat. M-am gandit chiar ca pe cele mai sincere si puternice comentarii sa le urc intr-o rubrica speciala pe Instagram-ul meu. Nu vreau sa ramana acest dialog unilateral, in care eu impartasesc experientele mele si emotiile ce vin odata cu ele. Si eu am nevoie de voi, de sfaturile voastre, de foarte multe ori. Asa ca am putea sa ne adunam aici mai des si sa construim un dialog care sa aiba valoare pentru toata comunitatea. Vreti? Si uite hai sa incepem cu acest subiect: decizia de a avea cel de-al doilea copil. Nu de alta, dar e un subiect la care eu una m-am gandit mai bine de 5 ani de zile.

In poze port: palton Isabel Marant, pulover Ami Amalia, blugi Mango, platforme & Other Stories.