Exageram, sincer.

Exageram, sincer.

Am fost cu Vlad si cu alti membri ai familiei la un restaurant cu loc de joaca pentru copii. Pe criteriul asta l-am si ales, ca sa avem timp cat se joaca el sa inghitim o masa in liniste (fie ea si intrerupta din cand in cand de “vreau la toaleta”, “mi-e sete” si “vino sa vezi masinuta aia”). Masa noastra era la etajul 1, locul de joaca fix deasupra, la mansarda. Am urcat cu el pana in fata intrarii, l-am urmarit pana s-a descaltat, l-am intrebat daca stie unde e masa noastra si i-am urat distractie placuta.

Dupa vreo 15 minute vine in fuga la masa sa imi spuna ca vrea la toaleta. Ma ridic de la masa, mergem impreuna la toaleta, ii arat unde e pentru baieti, spunandu-i sa nu uite sa traga apa si sa se spele pe maini, cat intru eu la fete. “Ne intalnim dupa, la masa”. Doar ca in timp ce eu eram in toaleta, aud o doamna intrebandu-l pe Vlad, care tocmai iesea: “Vladut, ai gasit-o pe mama ta?”. Ma mir ca ii stie numele, in prima faza, ma gandesc ca poate l-a recunoscut de pe la televizor. Si ii raspund de pe WC: “Sunt aici, nu va faceti griji”. Nu intelesesem in ce moment ma pierduse/cautase Vlad, dar nu puteam pune prea multe intrebari de unde eram. Ma reintalnesc cu el la masa, unde imi spune ca trebuie sa urc la mansarda si sa las numarul meu de telefon. “Nu e cazul, Vlad, aici. Ca nu e loc de joaca ca in mall-uri. Nu plec nicaieri, raman la masa in restaurant, foarte aproape de tine”. Dar urc cu el inapoi si doamna care ii supraveghea la locul de joaca (da, pentru ca erau supravegheati, nu lasati singuri cu jucariile) ma roaga sa ii las numarul de telefon. “Pentru ce? Ca nu plec. Sunt aici, la masa.” – “Pai si sa il las sa vina singur la dvs daca vrea? Data trecuta am rugat o bunicuta sa-l conduca. Deci il lasati sa coboare scarile?” – “Da, il las sa coboare scari. Are voie si stie sa ajunga singur pana la masa mea”. Sa ne intelegem, era vorba de un etaj de casa de coborat si urcat, intre masa noastra si locul de joaca. Cu vreo 30 de trepte, maxim. Sigur, pot fi foarte periculoase, o stiu pe pielea  osul meu sacral. Dar cum sa nu ai incredere ca un copil de 4 ani jumate se descurca singur intr-o astfel de situatie? Ca poate cobori niste trepte, ca te poate identifica la o masa, ca poate folosi singur toaleta si cateva alte activitati de baza. Doamna de la locul de joaca nu a parut deloc sa ma judece, ba dimpotriva, parea incantata de “curajul” meu nebun. Dar astea erau regulile, stabilite de alti si alti parinti inaintea mea. Sincer, mi se pare ca exageram.

Un alt exemplu, alt restaurant, cu alt loc de joaca. Eram la taierea motului verisorului lui Vlad. Locul de joaca era mai micut, dar cumva copilul meu isi gasea de lucru si singur pe acolo. Sigur se gasea cineva care sa ma intrebe: “Dar Vlad ce face acolo? Se joaca singur? Nu esti curioasa sa vezi ce face?” Bai, nu. Slava Domnului ca am ajuns la varsta la care se mai joaca si singur, chiar daca doar pentru 10 – 15 minute, pana cand vine si ia un adult de mana sa ii arate nu stiu ce ori sa il puna sa face ceva interesant cu vreo jucarie gasita la intamplare. Pentru ca e genul care prefera sa se joace cu adulti sau copii mai mari. Asadar, ma bucur cand sunt momente in care se joaca singur, in care face ce vrea el. Iar daca face ceva nasol, stie ca va trebui sa isi asume niste consecinte. Ca sa nu spun ca intre timp venise mancarea, iar copilul meu nu era dintre cei asezati cuminti la masa sa manance si am fost avertizata ca o sa ii scada glicemia si ca va deveni agitat. In fine, la un moment dat s-a plictisit de locul de joaca si a vrut sa plece in explorare prin hotel (eram in Marriott). M-a luat de mana si a zis ca imi face un tur, ca ma plimba el pe pe mine sa imi arate lucruri interesante: scari (iar scari!), lumanari, covoare si alte elemente pe care le remarcase la urcare, dar pe care nu apucase sa le descopere in amanunt. In aceasta plimbare, pe un coridor al hotelului, la acelasi etaj cu restaurantul in care era petrecerea familiei noastre, niste doamne pregateau cateva mese de cocktail. Stiind ca Vlad e genul caruia trebuie sa ii dai un job ca sa fie satisfacut, l-am indemnat sa intrebe daca poate fi de ajutor. “Buna ziua, va pot ajuta cu ceva?” le-a intrebat si doamnele au raspuns zambind ca “sigur ca da” si i-au aratat cum se monteaza si se inchid fetele de masa cu fermoar. Le-am intrebat pe ascuns daca deranjam, iar ele m-au asigurat ca deloc si ca se bucura sa mai petreaca timp cu un baietel asa de “harnic”. M-am retras si l-am vazut de la departare cum incearca sa se faca util. Una dintre doamne mi-a spus ca pot sta linistita, ca il aduc ele la restaurant cand termina – adica in cateva minute. Restaurantul era, iarasi, foarte aproape, pe acelasi hol. Drept urmare, il intreb pe Vlad daca e ok sa plec si sa ne reintalnim mai tarziu, cand isi termina aceasta munca de “voluntariat”, cum am definit-o. Super relaxat mi-a spus ca vrea sa mai ramana, ca mai sunt doar cateva mese de amenajat. Cand m-am intors singura in restaurant, m-a intampinat mama: “Unde e Vlad?” – “A ramas cu niste doamne.” – “Doamne, Dana, esti inconstienta. O sa ti-l fure. O sa va dispara copilul. Nu stiu ce fel de parinti sunteti voi, dar nu e in ordine…” si cate si cate nu mi-au auzit urechile, pana cand a trebuit sa ma ridic – caci mama oricum plecase deja in cautarea lui – si sa il iau pe Vlad de unde il lasasem. Intre timp, el isi terminase treaba si se indrepta spre restaurant, insotit de una dintre doamne. Era vesel si mandru de el. Sincer, nicio clipa nu ma gandisem ca ar putea sa mi-l fure cineva, ca ar putea sa mi-l rapeasca. Ma mai intreaba asta alti parinti, “mai ales ca il stie toata lumea” – “Pai cu atat mai bine ca il stie toata lumea, poate il recunoaste cineva ca fiind copilul meu, cand altcineva rauvoitor ar vrea sa mi-l rapeasca.” Dar, sincer, acum, eu nu am aceasta frica, a rapirii, despre care am citit ca ar fi in topul grjiilor parintilor in lume. Nu o exclud, Doamne fereste, dar aleg sa nu traiesc constant cu ea.

De ce am scris tot textul asta? Pentru ca mi se pare ca noi, parintii, exageram cu protectia asta, cu cele mai bune intentii. Suntem tot timpul cu ochii pe ei si nu ii lasam sa faca mai nimic de unii singuri. Pana si joaca le-o controlam, caci tot noi decidem cu ce sa se joace, cu cine si cum.

In fata casei noastre, la intersectia dintre Viitorului si Alexandru Donici, s-a format o gasca de copii cu varste intre 8 si 12 ani maxim. Se aduna in fata unui bloc si se joaca cu mingea, duminica, pe strada! Aud cand trec pe langa ei: “Masinaaaa!” si parca nu imi vine sa cred. Dar cine sunteti voi? Ce fel de animale pe cale de disparitie? Cine sunt parintii vostri? Sunt ca mine sau cum sunt? ca as vrea sa ii intalnesc la o cafea. E singurul grup de copii care il atrage pe Vlad, de altfel. Cred ca il intriga tocmai indepedenta asta a lor, care strabate grupul, si ar vrea sa se aciueze haitei. Intr-o zi a plecat de langa mine, s-a pironit in fata unui baiat care statea pe un skateboard si i-a spus: “Sa stii ca si eu am skateboard. Dar mi-e cam greu sa fac cu piciorul pe langa…” A incercat un prim contact cu ei, si ce mi-a placut la nebunie a fost ca grupul a raspuns prietenos, cu empatie, uitandu-se la el ca la ala micu’ haios. Ma gandesc daca pe la 8 ani o sa il las sa bata mingea afara. Sau sa mearga pe jos pana la Mega, apoi pana la scoala, pana la mine la teatru, cu autobuzul. As vrea sa pot. As vrea sa nu ii transmit ca traieste intr-o lume periculoasa, careia nu ii poate face fata si ca trebuie sa ii fie frica. Pentru ca nu cred ca lumea e mai periculoasa decat lumea in care am trait noi, lasati liberi in fata blocului pana cand se intuneca.

Discutia e foarte lunga si o sa o reiau si cu alte ocazii. Pana atunci va intreb: voi ce fel de parinti sunteti sau credeti ca veti fi?

In poze port tinuta all Liu Jo prin Unic Brands.