Quote of the week

De pe la 3 ani Vlad ma tot întreba de ce nu il putem scoate din pământ pe bunicu’ și aduce la noi in casa. Sa locuiasca cu noi. Luna trecută, cand am fost cu el la cimitir (mergem rar, dar tine foarte bine minte fiecare vizita), mi-a spus că are un plan si l-am lăsat să văd ce face – a decorat tot mormântul cu petale de flori si frunze uscate, culese de prin tot cimitirul, “ca sa fie frumos la bunicu'”.

Acum doua zile, vazand din masina oamenii punând flori si lumanari pentru rege, ma intreaba:

“Toți oamenii mor?”

“Da, Vlad.” ii raspund sec, incercand sa las cuvintele sa curga fara emfază.

“Eu nu vreau sa mor.”

Dintr-odata i s-au lăsat colțurile gurii in jos, semn că plânsul era iminent. Incerc sa il liniștesc spunadu-i ca regele a murit foarte foarte bătrân. Si bunicul tot de bătrânețe – nu i-am spus că era bolnav, ca sa nu il îngrijoreze cine stie cum o stare de răceală sau boala. I-am spus că moartea face parte din viata. Ca si florile mor, si animalele, si oamenii, dar doar atunci când sunt foarte foarte bătrâni.

“Mă întristează foarte tare bătrânețea si moartea. Nu pot să nu mă gândesc la asta. Imi tot vine in cap gândul asta” a continuat el deja plângând.

“Vlad, bătrânețea e foarte departe. Pana atunci vei mai trai foarte multe experiente frumoase, împreună cu noi. Vei calatori, vei invata lucruri noi, vei avea multe bucurii…”

“Nu, eu nu mai vreau sa cresc. Vreau sa raman asa. Si voi la fel. Sa nu mai imbatraniti. Sa rămânem fix asa.”

“Păi nu ai spus că vrei să crești sa poti conduce masini?”

“Nu mai vreau, vreau sa raman asa. Gasesc eu o soluție. Pun ceva sa fiu mai sus.”

“Dar eu voi vrea sa ajung bunica, poate, cine stie?! Poate o sa ajung sa iti cunosc copiii.”

“Eu nu vreau. Nu vreau sa mai cresc. Sunt foarte trist.”

Am continuat mult discutia. I-am vorbit din nou despre tata, bunicul lui, amintidu-i cat de mult il iubim, chiar dacă nu mai este cu noi. Am incercat sa ii explic ca unii oameni cred ca dupa moarte, doar corpul rămâne în pamant, iar sufletul merge in lumi unde toată lumea e fericită. Pe de alta parte, el stie ca daca te calcă masina, mori. Iar asta e un lucru rau. Nu vreau sa il sperii, dar nici nu as vrea sa inteleaga ca moartea te duce in lumi fantastice, unde i se îndeplinesc toate dorintele. Ca poate il tentează sa traverseze candva strada cand nu sunt atenta…

Asa ca, odată cu moartea regelui, subiectul mortii a revenit in familia noastra. Pana acum nu părea să îl afecteze. O lua ca atare: bunicul a murit si noi ii putem aduce flori si lumanari la mormânt. Dar acum, acum e chiar trist si îngrijorat.

“Nu există o tara in care oamenii sa nu moara niciodată? Eu cred ca in Thailanda, Cambodgia si Vietnam oamenii nu mor niciodată. Sa ne mutăm acolo.”

Nu putea sa adoarmă, spunandu-mi ca ii tot vine in minte “gândul asta”, asa ca am ajuns sa ii spun, deși nu as fi vrut să îl mint, ca:

“Uite, Moș Crăciun e foarte bătrân, dar el vine in fiecare an. El nu moare nicioadata.”

“Vreau să fiu Moș Crăciun.” mi-a raspuns si dupa 10 minute a adormit.

Toti copiii trec prin asta si cred ca nu trebuie mințiți, dar in acelasi timp trebuie linistiti. Si e greu, cand nu au nici macar notiunea timpului clara. Pe de altă parte, trebuie sa le acceptăm tristețea, pentru ca in cazul lui Vlad – deși mult mai repede decat ma asteptam – pare cat se poate de reala.

Voi ati ajuns la etapa asta? La intrebarile acestea? Cum ati gestionat situația? Chiar dacă poate trece ziua fara sa vorbim despre asta, sunt convinsă că va reveni cu intrebari si frământări. Si poate data viitoare voi fi mai bine pregătită.