Quote of the Week

Nici nu mai stiu cum am ajuns cu colegul meu de matinal de la Smart FM, Andrei Hutuleac, sa vorbim in direct despre lesinurile mele. Cert e ca, din senin, am fost pusa in situatia de a face un TOP 3 al celor mai tari blackout-uri din viata mea. Mi s-a parut amuzant, mai ales ca tot dau peste diverse topuri pe Facebook, dar unul cu asa o tema jur ca nu am mai intalnit. Am vorbit pe scurt despre primele 3 care mi-au venit in minte. As vrea acum sa aprofundez subiectul, nu de alta, dar amintirea lor mi s-a improspatat azi-noapte, citind din “27 de pasi” a lui Tibi Useriu, o carte absolut minunata.

Asadar, TOP 5 blackout-uri din viata mea, povestite in ordinea lor cronologica:

Aveam 9 ani si eram in primul turneu cu Abracadabra la mare. Stateam cu totii cazati intr-o vila interbelica din Eforie Sud, asezata la un colt de strada, intre o carciuma cu specific romanesco-italieneasco-da-doamne-sa-nu-murim-de-enterocolita si un disco-club din care auzeam pana adormeam hiturile “Aiaiaie cocojambo, aiaia ie” si “Pantelimonul petreceee, toata noaaapteaa…”. In mod normal Marian Ralea si Ruxandra Ion erau parintii nostri de turneu, dar asta nu insemna ca parintii adevarati nu ne puteau vizita macar pe o perioada mai scurta, in timpul celor 3 luni de filmari si spectacole pe litoral. Si uite ca primul lesin din viata mea a venit intr-una din zilele in care mama venise sa ma viziteze. Mie imi era cam rau, cred ca aveam si ceva febra, asa ca in timpul mesei de la celebra carciuma pomenita mai sus i-am spus mamei ca nu ma simt bine si ca as prefera sa ma duc in camera. Tin minte perfect holul care ducea la camera mea. Era lung si se termina cu o fereastra luminoasa care dadea in curtea vilei. Nu servea nicio alta camera, in afara de a mea, pe partea stanga, chiar in capat, in dreptul ferestrei. Mi se parea extrem de lung acel hol, parca din ce in ce mai lung. Sunt convinsa ca daca as vizita acum vila (desi ma indoiesc ca mai exista), as gasi un holisor exact de lungimea camerei, ca doar nu stateam in cine site ce apartament de 100 m2. Dar fiindu-mi rau, simteam ca nu o sa mai ajung niciodata la camera aia a mea, sa ma intind in patul meu si sa ma uit linistita la posterele cu pisica si acvariul cu un singur peste (asta era al meu) si la cel cu maimuta pe wc (asta era pus de Geo pe perete, ca sa ne infrumusetam camera aia anosta pe durata a 3 luni incredibil de lungi in economia vietii unui copil). Desi mergeam spre fereastra, spre lumina, de la un pas la altul se facea tot mai intuneric, iar camera se indeparta tot mai mult. Tin minte exact senzatia. Aveam ochii deschisi la maxim, dar lumina pe care o percepeam se acoperea de pete, pete, tot mai multe negre. Si STOP. M-am trezit pe jos, langa usa deschisa a camerei – deci cumva apucasem sa o si descui – cu o durere puternica de cap, semn ca in cadere nu ratasem lemnul dur al tocului. Mi-a luat multe secunde sa inteleg ca ala a fost un lesin, mai ales ca tot ce stiam despre el la varsta aia e ca li se poate intampla mai ales femeilor, in telenovele, la aflarea vestii ca sunt insarcinate. Cu cine nu trebuie. M-am tarat in patru labe pana la pat si am adormit bustean gandindu-ma ca nu o sa resusesc sa ii conving pe mama si pe ceilalti de ce am trait. Probabil ca toata secventa nu a avut mai mult de cateva minute, pana a platit mama nota si a venit dupa mine in camera. Dar cand m-am trezit cu ea langa mine, m-a crezut din prima. Acela a fost primul lesin din viata mea.

Eram in mijlocul unui spectacol Abracadabra, tot vara la mare. Nu mai stiu sa va spun statiunea, ce teatru de vara, caci astea erau detalii care se schimbau in fiecare seara. Eu eram un fel de povestitor al spectacolului, iar in spatele meu alti colegi se jucau cu cate un soare si o luna uriase, ca sa ilustreze mai bine ce incercam eu sa transmit acolo unui public galacios de cateva sute de copii. “Danaaaa, nu trec vorbele de rampa!!!” – asta era replica cu care Marian reusea sa bage spaima in actrita de 12 ani ce eram. “Ah, Da Doamne sa treaca vorbele de rampa si in seara asta!” – asta era rugaciunea mea dinainte de fiecare spectacol. Doar ca in acel spectacol s-a intamplat ca dintr-odata sa ametesc si sa am senzatia ca voi ateriza cu microfon cu tot direct in piscina din fata scenei de vara, in care statea pe vremurile mai bune orchestra. Nu se putea asa ceva. Abramburica lesinand pe scena. Am abandonat povestea, am lasat ca vorbele sa se izbeasca in plin de rampa, am pasat microfonul Iuliei sa cante direct ce urma in program, si m-am retras demna in culise. Am lesinat pe niste costume de vrajitoare si clovni, fara sa ma observe nimeni. M-am trezit singura, chiar spre finalul melodiei si am continuat de unde ramasesem. La finalul spectacolului le-am povestit colegilor mai mari de echipa ce patisem. Nu toti m-au crezut, iar mama nu era cu mine. Dar m-au dus la doctor, care a concluzionat ca cel mai probabil trebuie sa imi vina pentru prima oara menstruatia. Am asteptat-o emotionata timp de 2 ani de zile dupa.

Eram adolescenta si locuiam cu mama intr-o garsoniera de langa Stadionul Ghencea. In mijlocul noptii m-am trezit curgandu-mi sange pe nas. Cred ca episoadele mele de epistaxis s-au terminat abia la majorat, ma saturasem cu totul de ele. Nu ma speriau deloc. Miza era sa patez cat mai putine lucruri, haine, canapele, cearsafuri… Asa ca m-am ridicat din pat brusc, inca de dinainte ca picatura sa se prelinga in afara nasului, spre buza. Am simtit-o venind si HOP, direct in picioare. Trezita astfel din somn, mai tin minte doar fata mea cocolosita reflectata in oglinda de deasupra chiuvetei de la baie, cu degetul aratator apasandu-mi nara, cu indemanare de asistent priceput cu diploma. Apoi, nu se stie cum, m-am trezit taman in cada de langa chiuveta, cu fundul in ea si picioarele in afara, capul pe spate cu sangele curgandu-mi nestingherit din nara, si mama deasupra urland disperata. Parca vazuse o fantoma, asa ca primul lucru care mi-a venit sa i-l spun pentru a o linisti a fost: “Ce-ai mama?? M-am culcat aici!” Abia dupa cateva secunde am realizat ce aberatie am scos pe gura. Pentru cine nu a trait niciodata un blackout, sunt cateva secunde dupa trezire in care habar nu ai cine esti si cum ai ajuns intr-o situatie atat de ingrata. Creierul face eforturi sa se conecteze cat mai repede la realitate, asa ca in doar cateva secunde, tot softul se reinstaleaza. Si e pace.

Era a doua zi dupa nasterea lui Vlad de la 8 seara si eram gata pentru primul drum singura pana la toaleta. Aflasem din carti si de la alte mame trecute prin cezariana ca primul dat jos din pat poate fi dureror. Senzatia e foarte ciudata. O durere scurta, dar intensa, dupa care mi-a venit instantaneu sa tusesc sec de vreo 3 ori, ca un motor al unei masini vechi, care nu a mai fost urnita din loc de ani de zile. “Esti pregatita sa mergi la toaleta?” Cum sa nu?! Eu, mama deja, cu copilul meu sanatos, frumos, alaptat… ma simteam in stare de orice. Sa merg si pana la Romana. Asta cel putin in mintea mea. Corpul avea sa ma contrazica curand. “Vrei sa intru cu tine in baie?” Nuuuu, cum asa ceva?!?! Ma descurc singura, eu, mama deja, cu copilul meu santos, frumos, alaptat… Am intrat in baia mica din rezerva mea si am inchis usa dupa mine, in nasul privitorilor. Dau sa ma asez pe colacul toaletei, cand unul dintre picioare, inca usor amortit de la anestezie, cedeaza in mod imprevizibil si ma izbeste cu fundul de podea. Langa wc. Intr-o fractiune de secunda am tasnit de jos-sus, direct pe vasul de toaleta. Doamnele asistente auzisera bufnitura, dar mi-era prea rusine sa le zic ca am cazut, asa ca le-am raspuns ca “Sunt OK”. Eu, mama deja, cu copilul meu sanatos… Doar ca miscarea aia sus-jos –  brusca, necalculata, ireal de rapida, dupa o operatie de cezariana recenta, pe fondul unei tensiuni mici obisnuite – a fost cam mult. Am simtit ca vine lesinul, dar pana in ultimul moment am crezut ca il dovedesc. Stateam pe vasul de toaleta si incercam sa imi fixez ochii pe hartia cu condica femeilor de serviciu. Citeste, Dana, citeste numele lor, o sa treaca senzatia asta, o sa treaca ameteala… Ca mai apoi, sa ma trezesc uda, intr-o galagie infernala, caci un buton de alarma ramasese aprins, inconjurata de nefiresc de multa lume pentru un spatiu atat de mic precum o toaleta a unei rezerve de spital. Nu stiu cat a durat, dar tin minte ca apucasem sa si visez ceva in timpul somnului meu. Deci: de ce sunt uda, cine e doamna asta care imi da palme, de ce se agita oamenii, ce caut in pozitia asta nefireasca, auleu, cred ca am chilotii in vine, dar stai, am si o camasa de spital, ah deci am nascut! Asta e: Sunt eu, mama deja, cu copil meu sanatos, frumos, alaptat… M-au ajutat sa ma ridic si m-au condus pana la pat, fara sa ma mai creada ca pot si singura sa ma descurc.

Cand am cazut pe scari, 12 la numar, cu cartile gramada peste mine, nu mi-am inchipuit nicio secunda ca totul se va termina cu blackout. A fost complet neasteptat. Tin minte imaginea cu treapta gri a scarii foarte aproape de obrazul meu si imi mai aduc aminte zgomotul pasilor grabiti, in papuci, ai lui Viorel, cel care venise sa monteze biblioteca. Cand m-am trezit eram deja intinsa in pat in dormitor, cu persoane noi alaturi, chemate in elipsa la telefoane de urgenta si cu Vlad care imi tipa in ureche: “Mama? Mama? Mama?” Trezirea a fost ca dintr-un cosmar, direct in fund. Daca aveam o fractura mai serioasa… miscarea aia nu ar fi fost prea inteleapta. Fiind complet zapacita, le-am spus celor de langa mine ca urmeaza sa lesin. Dar lesinul fusese deja, ramasese doar senzatia lui. Care vine cu rau la stomac. Imi aminteam de cazatura exact cum iti amintesti de un vis, cand te trezesti dimineata din somn. Durerea din spate mi-a confirmat ca nu fusese totusi doar un vis. Vlad era deja vesel, pentru ca in sfarsit puteam sa ii raspund la apel. Tragea de capul meu inspre el, sa nu ma mai uit nici la domnii de la Smurd, nici la biblioteca, nici inspre scari. Sa ma uit doar la el. Sau poate asta era felul lui de a verifica daca mi-am rupt ceva. Gatul sigur era la locul lui, gata sa faca fata miscarilor bruste la care era supus de doua manute adorabile. El inca tine minte episodul, desi s-a intamplat in septembrie anul trecut. “Mama a cazut pe scari, Viorel a luat-o de jos si eu am mancat un iaurt stricat.” Il primise in “lipsa mea” de la unul dintre muncitori, ca recompensa. In noaptea aia a vomitat.