Quote of the Week

Cred ca avea 1 an si 3 luni cand s-a trezit in mijlocul noptii urland intr-un fel in care nu o mai facuse vreodata. Nicio mangaiere, nicio imbratisare, nicio vorba nu parea sa il linisteasca. Nu se uita la mine, ci continua sa planga si sa urle. Episodul a durat timp de cateva minute, pana cand a parut ca ma recunoaste, si s-a linistit. Dar eu nu ma speriasem cu alta ocazie la febra de 40 de grade cum ma speriasem atunci. I-am spus lui Radu ca plansul lui din noaptea aceea e nefiresc, iar trezirea diferita de oricare alta de pana atunci, asa ca l-am rugat sa mergem cu el de urgenta la spitalul Grigore Alexandrescu.

Ajungi cu el la camera de garda, copilul nu parea sa mai aiba nimic altceva, in afara de urmele unor lacrimi. L-au verificat peste tot la insistentele mele. Ma gandeam sa nu fi inghitit ceva, fiind exact la varsta la care baga tot ce prind in gura, si sa aiba niste dureri ingrozitoare, despre care nu ne poate vorbi. Dar medicii mi-au spus ca nu pare sa aiba nimic. Poate cel mult sa nu ii fi priit mancarea din ziua respectiva. Am plecat acasa cu el partial linistita, caci eu stiam ca ceva fusese diferit. Stiam plansetele de foame, de durere de dinti, de colici… dar astea fusesera diferite.

A doua zi dimineata mi-am sunat pediatra, care nu intelegea reactia mea de a merge cu un copil mic la spital pentru atata lucru, fara niciun alt simptom. Mi-a spus ca mai mult ca sigur ii ies maselele si ca ii pot da cativa ml de eferalgan la culcare, ca sa doarma linistit. Doar ca peste cateva nopti episodul s-a repetat. M-a trezit urletul acela, ala diferit. Cand m-am uitat inspre patul lui, statea ridicat in picioare, dar cu totul intors inspre perete. Mi s-a parut ciudat. In mod normal, se mai intampla sa planga noaptea dupa mine, dar cand se trezea se ridica la zabrele, uitandu-se in directia usii dupa mine, eventual cu mainile ridicate. Ori acum nu parea sa planga dupa mine, avand privirea inspre coltul camerei, opus intrarii. Am zis ca poate are comaruri. Doar ca atunci cand incercam sa il linistesc incepea sa ma impinga. Uneori intindea mainile dand senzatia ca vrea sa il iau in brate, dupa care se zmucea din bratele mele ca si cand e ultimul loc in care ar vrea sa fie tinut. Il lasam pe salteau patului si incepea sa se rostogoleasca cand la stanga, cand la dreapta, minute. Si in tot timpul asta plangea si urla. Era ingrozitor de privit. Ma simteam neputincioasa. Ma speria gandul ca poate e ceva mai grav totusi si ca nici macar nu stim exact ce e. Dupa maxim 10 minute sa zicem, adormea bustean. De dimineata se trezea vesel, binedispus, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Nu parea ca trezirea aceea ingrozitoare sa ii afecteze in niciun fel ziua urmatoare.
Si apoi urmau alte zile, saptamani, uneori luni in care aceste episoade nocturne nu isi mai faceau aparitia.

Pe la 1 an jumate – 2, cand ne mutasem deja in casa noua, a avut din nou o astfel de trezire in mijlocul noptii. Am zis ca nu se poate sa fie nici dintii, nici mancarea de vina, nici cosmarurile. Asa ca am inceput sa caut pe net pana dimineata si am gasit singura raspunsul: NIGHT TERROR. Descria perfect felul in care se desfasurau episoadele noastre. Ca apar cam la 2 ore de la culcare – si exact asa era – ca in momentele acelea copilul nu te recunoaste si nu relationeaza de fapt cu nimeni, fiind in faza de nonREM a somnului. Ca un fel de somnambulism, dar nu chiar acelasi lucru. Si ca, spre deosebire de cosmaruri, copilul nu isi aduce aminte aceste episoade la trezire. Chiar si tavalitul in pat, rostogolirile, impinsul sau lovitul parintilor erau pe lista clasica unui night terror. Tot in aceeasi noapte am citit ca doar unii copii le au, dar ca sunt considerate normale si ca atat timp cat nu sunt frecvente (unii le au aproape in fiecare seara, in timp ce la noi pot sa nu apara si cateva luni) si nu dureaza mai mult de 30 de minute parca (nu mai stiu exact limita de minute, caci stiu sigur ca ale lui Vlad erau si sunt in continuare de maxim 10 – 15, deci in limite normale) nu trebuie sa iti faci griji. Practic, vor disparea cu trecerea anilor, cel mai adesea in jurul varstei de 6 ani.

Asadar, asa am aflat ca Vlad are ceea ce in romana se numeste PAVOR NOCTURN, iar in engleza NIGHT TERROR.

Acum stiu perfect aceste treziri si nu ma mai sperie (cel putin nu ca la inceput). De fiecare data ma intristeaza si ma fac sa ma simt neputincioasa, dar macar nu ma mai alarmeaza. Am citit pe net, am vorbit cu psihologi si cu mai multi medici pediatri – inclusiv cu pediatra care il urmarea cand era mic si care, dupa ce i-am spus ca are pavor nocturn, m-a inteles de ce am ajuns cu el la spital prima oara: “Eu am vazut primul copil cu pavor nocturn ca studenta la medicina intr-o garda si m-am speriat ingrozitor”. Deci, daca nu e un plans iesit din tipare, cel mai probabil alta e cauza. In plus, lipsa asta de contact cu parintele e foarte specifica.

In alte nopti in care sa zicem ca viseaza ceva urat, cand intru in camera lui sa il linistesc, se opreste aproape instantaneu din plans si cere sa ma tina strans in brate. Adoarme apoi lipit de mine imediat. Pe cand atunci cand are un night terror, nicidecum nu vrea sa stea lipit de mine, in bratele mele sau ale altcuiva. Si din tot ce am citit si discutat cu medici si psihologi, singurul lucru care se recomanda in astfel de momente e sa il pazesti sa nu se loveasca in crizele lui, dar sa nu incerci sa il iei in brate, sa il ridici din pat, sa il legeni samd. Ba mai mult, nu se recomanda nici sa vorbesti cu el, pentru ca nu vei face decat sa il debusolezi si mai tare si sa ii lungesti durata episodului.

La inceput cand a aparut, Vlad nu vorbea inca bine, asa ca mi se parea ca poate are o problema medicala, ca poate il doare ceva si nu stie sa zica. Dar nici acum, cand vorbeste continuu, nu prea zice lucruri clare in timpul unui pavor nocturn, mai ales daca cineva nu ii vorbeste. Cand il intrebam obsesiv, de exemplu, “te doare ceva?”, el ar putea ca dupa cateva minute de plans sa zica si vreo doi de “Au, au”, cat sa te deruteze de tot. Pai il doare ceva sau nu?! Dar, de fapt, e ca atunci cand o persoana adulta vorbeste in somn si uneori preia din exterior anumiti stimuli. Poate parea ca relationeaza intr-o foarte mica masura cu ce se intampla in jur, dar de fapt el e inca prins intr-o faza a somnului. De altfel e foarte probabil sa stea pe toata durata pavorului cu ochii inchisi.

De ce apar aceste episoade? Unii copii le au, altii niciodata. Se considera ca poate fi inclusiv o mostenire genetica. Si, ce sa vezi, eu le am. Foarte rar, dar le am. Tineti minte cand am scris pe blog ca sunt somnambula? Ca m-am trezit urland si am sarit din pat cat pe ce sa imi rup piciorul? Vlad avea atunci doar vreo 2 luni parca, iar eu eram franta de oboseala. Ala a fost ultimul al meu, pentru ca la adulti apar oricum mult mai rar. Abia acum, cu Vlad, am descoperit ca si ce am eu tot pavor nocturn se numeste.

Asadar, exista un factor genetic, dar – asa cum se intelege si din exemplul meu de mai sus – oboseala are si ea vina ei. Copiilor le apar cel mai devreme pe la 1 an si cateva luni, perioada in care sunt expusi multor stimuli, cand dezvoltarea lor e fantastica, cand invata sa mearga, sa alerge, sa vorbeasca! Drept urmare, aceste evenimente extraordinare pot influenta aparitia unor tulburari de somn, precum night terror.

Pot fi cauze de ordin somatic (otita, eruptie dentara, reflux, obstructie nazala, viroze respiratorii, etc), cauze de ordin ambiental (temperatura scazuta sau crescuta din camera copilului, umiditatea scazuta, lumina puternica, sunete deranjante), cauze care tin de o lipsa a igienei somnului (dulciuri si energizante inainte de somn, televizor si calculator in camera de somn, dormitul la TV, desene animate violente, suprasolicitarea nervoasa prin lipsa de somn). Dar si cauze de natura emotionala, care pot fi nenumarate – de la certurile parintilor de fata cu copilul, pana la presiunea copilului in perioada trecerii la olita sau orice alte situatii tensionate.

Nu conta daca Vlad dormea in patul lui, la noi in pat, la bunica sau in vacanta. A avut pavor nocturn in toate situatiile mentionate. Daca i se intampla intr-o noapte, aveam grija ca zilele urmatoare sa ii reduc din activitati/ stimuli si sa fiu mai atenta la programul de somn, dar si la ritualul de dinainte de culcare. O rugam, de exemplu, pe mama sa nu il mai lase la desene sau cu tableta, mai ales inainte de culcare. Evitam macar cateva zile petreceri sau multi invitati acasa si alte situatii care l-ar fi solicitat. Si incercam sa tin un regim cu mai putin dulce.

Sigur, eu nu sunt un specialist, ci va vorbesc doar in calitate de parinte patit. Si v-am povestit toate astea pentru ca eu habar nu aveam la inceput ce se intampla cu Vlad in momentele respective si nicio mama din jurul meu nu stia sa imi spuna ce ar putea avea si ce este, implicit, un night terror = pavor nocturn. Deci, macar sa fiti in tema, sa nu va speriati. Nu e motiv de ingrijorare daca aceste episoade sunt rare si nu dureaza mai mult de cateva minute. Ba mai mult, am citit ca un cosmar clasic ii tulbura mult mai mult pe micuti, care se scoala dimineata in continuare tufliti, decat un night terror, dupa care a doua zi se scoala fresh si veseli, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Doar voi sa va pastrati, cat se poate calmul, si sa va abtineti sa interveniti si sa-i treziti, ca sa nu ii prelungiti starea.  Am mai citit pe net ca unii recomanda trezirea in anumite situatii mai grave, dar mie toti medicii si psihologii pe care i-am intalnit mi-au recomandat doar sa fiu acolo langa el, sa il supraveghez sa nu cumva sa se loveasca, sa cada din pat, etc, nefiind cu adevarat treaz, dar sa nu intervin in niciun fel.

Desigur, daca va suna cunoscut ce scriu eu mai sus, sa mergeti si la un medic – asa cum am facut si eu – si sa ii spuneti ca aveti banuiala ca urletele copilului vostru dintr-o anumita noapte ar putea sa fi fost de fapt un pavor nocturn.

Spuneam la inceput ca ma astept in seara asta la unul, pentru ca a fost o zi foarte incarcata pentru el. Nu a vrut sa doarma la pranz, a alergat si s-a jucat continuu toata ziua, iar la culcare a adormit mai mult plangand, cerandu-mi ba o poveste, ba alta, ba sa vina tata, ba sa raman eu… Dar uite ca cele 2 ore de la culcare au trecut, adica am depasit intervalul orar la care apare pavorul in mod obinsuit, asa ca sunt extrem de mici sansele sa ne mai supere ceva pana dimineata. Pot sa ma culc linistita. Noapte buna.

P.S. Va rog, daca ati trait episoade nocturne similare, sa ne impartasiti si noua, celorlalti parinti si viitori parinti, povestile voastre si mai ales felul in care gestionati problema. Deasemenea, daca ati primit alte sfaturi de la specialisti, care nu sunt mentionate mai sus sau contravin celor pomenite, sa ni le comunicati la rubrica de comentarii. Repet, eu vorbesc din experienta mea, deci nu pot generaliza. Dar cred totusi ca poate ajuta.

LATER EDIT: In momentul in care am inchis laptopul si m-am bagat in pat, Vlad a facut night terror. Am intuit corect. Azi clar a fost o zi prea agitata pentru el. Of. A trecut. E aproape 4 acum si inca mai citesc pe net despre acest subiect (am mai facut completari si pe articol), dar citesc si mesajele voastre si vad cat de multa lume trece sau a trecut prin aceasta experienta. Nopti linistite sa fie!