Quote of the week

Au trecut 2 ani si jumatate de la moartea tatalui meu, dar evenimentele acelor 7 zile, de la momentul aflarii vestii ca are “ceva probleme de sanatate” si pana la deces, pot spune ca mi le aduc aminte in detaliu. Zilnic aflam alte diagnostice, alte denumiri pe care mintea mea facea eforturi sa le inteleaga, ori mai degraba sa le accepte. Culmea e ca eram intr-o continua stare de soc, dar in acelasi timp cu mintea foarte receptiva si cu dorinta de a fi utila si activa cat o fi nevoie, in situatia data. Nu eram singura, fireste, in tot acest demers. Fratii mei simteau mai mult ca sigur acelasi lucru. Doar ca Andrei, medic, era singurul care cunostea gravitatea situatiei si care, din pacate pentru el, anticipa anumite situatii medicale si remarca inaintea noastra declinul starii de sanatate a tatalui. Imi imaginez ca pentru el a fost ingrozitor de frustrant.

Nu mi-e usor sa vorbesc despre asta. Stiti bine ca am facut-o extrem de rar. Dar acum simt ca daca nu scriu despre aceasta experienta, refuz sa ajut. Am primit un telefon zilele trecute de la o cunostina, care este acum student la medicina, si care mi-a spus ca in perioada 7 – 11 noiembrie se desfasoara o campanie de recoltare a sangelui. In incinta Holului de Onoare a Facultatii de Medicina din Bucuresti, in intervalul 8:00 – 13:00, personalul medical al Institutul National de Hematologie Transfuzionala, impreuna cu studentii la medicina veniti sa le explice tuturor posibililor donatori care este deficitul de sange in tara, dar si care sunt beneficiile donarii, spera sa recolteze in 5 zile aproximativ 500 de pungi de sange. Toate aceste date mi-au trezit (desi cred ca nu “adormisera” nici o zi) amintirile acelor zile din spitalul Fundeni, alaturi de tata.

Am intrat impreuna cu Radu si Andrei, fratii mei, intr-un cabinet foarte mic, impreuna cu 2 medici ai spitalului. Ne-am asezat cuminti pe pat, asteptand verdictul. Am aflat ca tata are una dintre cele mai severe forme de leucemie. Ni s-au comunicat pasii urmatori ai tratamentului, nu si sansele unei vieti mai lungi de cateva luni de zile sau chiar ani de zile, asa cum speram in mintea mea, exact in acele momente. Tot la acea discutie greu de indurat pentru orice ruda care trece prin aceasta situatie, ni s-a mai spus ca: “Si trebuie sa ne ajutati. Avem mare nevoie de sange.” “Sigur”, am raspuns in cor, pe 3 voci. Fratii mei s-au oferit pe loc sa doneze. Au fost in schimb refuzati, caci tatal meu avea nevoie de trombocite. Tot atunci am invatat ca trombocitele se obtin printr-un proces numit “afereza trombocitara”. Adica donatorul sta la un aparat de genul celui de la dializa, prin care se obtine doar masa trombicitara a sangelui. Iar pentru aceasta procedura nu sunt acceptati decat donatori de sange cu experienta, care fac asta constant, pentru ca venele sa reziste interventiei.

Am iesit din cabinet si am inceput sa dau telefoane. Mai intai trebuia sa inteleg cum pot ajuta, cum pot ajunge la donatorii de sange carora sa li se recolteze trombocite pentru tatal meu. Mi s-a sugerat inclusiv sa merg si sa vorbesc cu cei care asteapta la rand sa doneze pe holul institului de hematologie si sa ii rog sa o faca pentru tata. Imi imaginam conversatia: “Buna ziua. Nu va cunosc, dar am o mare rugaminte. Credeti ca ati putea sa donati astazi sau maine sau cand credeti dumneavoastra sange pentru tatal meu? Dar nu orice sange, ci trombocite… am aflat ca este o procedura putin mai complicata…”. Apoi ma gandeam la absurditatea situatiei. Adica pana la urma de ce ar face-o pentru tata si nu pentru altcineva? Cu ce drept sa le cer asta? Pe de alta parte, credeti-ma, cand esti in situatia aia, esti dispus sa faci orice, sa treci peste orice situatie jenanta sau care suna ridicol, aberant, poate chiar nepoliticos, caci in joc e viata unui om, din nefericire chiar un parinte de-al tau. Nu a fost nevoie sa vorbesc personal cu donatorii. Poate si pentru ca tata a trait mult mai putin decat ne asteptam, asa ca si consumul de trombocite pe numele lui a fost mai redus. Ne-am “incadrat” in necesar, intr-un final, daca se poate spune asa.

Dar in fiecare zi sunam la Institut, apoi verificam informatia si la Fundeni, ca sa ma asigur ca exista sange pentru tatal meu. Mi se spunea ca “Pentru azi avem, speram ca si pentru maine se mai aduna. Pe weekend, in schimb, va fi foarte greu.” Era un stres de la o zi la alta, printre alte griji, desigur.

Intr-una din zile am primit un telefon de la unul dintre medici prin care mi se comunica ca au gasit sange pentru tatal meu la Ploiesti. Doar ca spitalul nu are o masina disponibila, cat sa il aduca la timp, asa ca daca am putea merge noi sa il luam. “Sigur. Cum sa nu. O sa il rog pe sotul meu sa mearga. Dar… nu stiu…nu trebuie transportat intr-un fel anume? Adica nu e un anumit protocol?…”. Mi-a spus ca ar trebui transportat la o anumita temperatura (nu mai tin minte exact intervalul admis de grade Celsius) si parea ca Radu ar putea face asta mergand cu motocicleta dus – intors. Nu exagerez cu nimic. Ni s-a intamplat noua si putea sa i se intample oricui. Radu a carat sange pentru tatal meu intr-un rucsac, pe motocicleta, de la Ploiesti la Bucuresti. Era o situatie urgenta. Incredibila. M-am simtit ca in Congo, dar nu aveam timp pentru ce simt eu. Nici macar nu am dezbatut atunci acea situatie cu ceilalti membri ai familiei. Chiar nu aveam timp pentru asta, aveam altele pe cap si pe suflet.

Dar acum pot sa vorbesc despre asta, asa, in calitate de ruda a unui pacient care s-a lovit de lipsa sangelui din spitale. Sigur ca nu oricine poate dona, ca trebuie indeplinite anumite conditii. Dar poate unii dintre cei care citesc acest articol vor afla ca exista pacienti care nu pot intra in operatii, pentru ca din pacate nu exista sange pentru ei. Romanii se activeaza in cazul unor situatii catastrofale, cum a fost cazul Colectiv, dar nevoia de sange exista in fiecare zi.

Va rog asadar sa va informati pe pagina lor de Facebook “Doneaza sange – Fii erou”  cu privire la aceasta campanie, pe care studentii de la medicina o desfasoara anual, dar si sa distribuiti aceasta postare sau sa scrieti la randul vostru despre deficitul sangelui in Romania, in speranta ca in viitor un apropiat de-al vostru o sa aiba sange la timp.