10 ani fara tata
Eram în curtea spitalului Fundeni, împreună cu fraţii mei, cand am aflat vestea. Pesemne ca am vrut sa ma fac una cu pământul, dar chiar în cel mai concret mod cu putință, caci m-am trezit cumva întinsă pe jos, cu fata lipita de un pietris incins. Ce mica eram. Ce nestiutoare. nepregatita pentru o astfel de veste.
Si totusi, ce fericita fusesem cu doar 10 saptamani in urma de la acel moment, caci se nascuse primul meu copil. Primul lui nepot. Si ce durere simteam deodata piept, ce crapatura, ce soc. Imi zisese in aceeasi zi, cu doar vreo 3 ore inainte, ca nu mai apuca ora 5 seara. lar eu i-am raspuns ca vorbeste prostii. Ca el e bine. Ca lui o sa ii treaca. Ca mai trebuie doar sa își pună dopurile de urechi pe care tocmai i le cumparasem, ca sa reuseasca sa doarma. Trebuie sa se odihneasca, atât. “Curaj. O sa fie bine”, i-am zis.
Si uite ca azi se implinesc 10 ani de atunci, de ultima noastră discuție. 10 ani de când noi, copiii tai, am văzut în ochii tai tot. Am văzut ca ne iubeşti, am văzut ca stii, am văzut ca regreti, am vazut ca te pregatesti, am vazut tot.
10 ani fara tata.
Dan/ 18.02.2025
Dumnezeu sa il ierte si sa il odihneasca in pace Dana!! Din pacate nu avem ce face in astfel de momente…la uniii vine mai devreme la altii mai tarziu…in orice caz mult prea devreme l-ai pierdut,
10 ani sunt 10 ani dar durerea din suflet nu va disparea niciodata!!! Sunt sigur ca o ai alaturi pe mama ta in continuare,poate te ajuta si cu copilasii…..
Numai bine iti doresc! Dan Dumitrache,Iasi.