Despre nastere…

Despre nastere…

Azi se implinesc 2 saptamani de cand am nascut. De dimineata am fost cu Lia la control, am intrat in spital si mi-am adus aminte pe loc de cum am intrat pe 20 mai, la ora 5:30 dimineata, cu geanta de maternitate intr-o mana, cu punga cu celule stem in cealalta mana, cu masca pe fata, plangand.

Nu cred ca dormisem mai mult de o ora. Si nu cred ca mai traisem vreodata pana atunci asa emotii. Imi facusem testul covid cu o zi inainte, iesise negativ, totul mergea conform planului. Dar emotiile… oh Doamne… coplesitoare! Pe de o parte eram fericita si nerabdatoare sa imi intalnesc fetita, pe de alta parte ma rugam intruna ca ea sa fie sanatoasa si sa nu apara nicio problema in timpul nasterii. Si mai era si gandul ca in acest moment important al familiei noastre voi fi singura…

Asa ca la 5:30 eram in fata spitalului Sanador. Vlad a facut eforturi sa ramana treaz pe drum, ca sa isi poata lua la revedere de la mine. Ne-am imbratisat toti 3, am plans, ne-am spus cat de mult ne iubim si ne-am despartit cu greu. Am intrat in cortul de triaj si i-am spus cadrului medical de la intrare, cu o voce tremuranda, ca: “Am venit sa nasc.”

Am intrat apoi in salon, am inceput sa imi desfac bagajul si sa ma pregatesc pentru marele moment. Cand a venit o asistenta sa ma ia la sala de nasteri, am inceput iar sa plang. Am rugat-o sa ma mai astepte cateva secunde pana imi sun sotul sa il anunt: “Gata, Radu, plec spre sala de nasteri”.

Pe drumul pana la sala aveam contractii neregulate, dar care imi taiau genunchii. Din cand in cand cate o asistenta se minuna fie de burta mica, fie de faptul ca in punga mea cu celule stem aveam 2 cutii si nu una, caci optasem pentru recoltarea de celule stem si din tesutul placentar. Din documentarea mea, cei de la Cord Blood Center sunt singurii de la noi din tara care ofera si aceasta optiune. Cea mai amuzanta reactie legata de pachetul meu de celule stem a venit de la o asistenta care, uitandu-se la burta mea mica, dar si la cele 2 cutii, m-a intrebat oarecum ingrijorata: “Aveti gemeni?”. “Nu, doar o fetita minunata, dar am o cutie in plus, pentru ca recoltez si din tesutul placentar”.

Cred ca pe la 8 m-au condus in sala. Tremuram din toate incheieturile, inca de dinainte de anestezie. Iar Dorina Codreanu – doctorul care mi-a urmarit toata sarcina si cu care l-am nascut si pe Vlad – era ca intotdeauna calma si zambitoare. Sigur, avea o masca ce ii acoperea aproape toata fata, dar eu stiam ca zambeste si ca ma incurajeaza ca totul va fi bine, asa cum a facut-o mereu de cand o cunosc. E minunata Dorina, minunata.

A inceput interventia, eu tremuram in continuare, la un moment dat mi-a spus ca urmeaza sa iasa, am inceput sa plang si sa ma rog intruna sa fie sanatoasa, sa fie sanatoasa, sa fie sanatoasa, si cand i-am auzit strigatul…. aaaaaaaaaa…. ce moment de fericire! Extaz! Hohote de plans de fericire ca micuta mea s-a nascut si e sanatoasa, ca e un bebelus de nota 10!

Abia pe la ora 10 am ajuns inapoi in salon si le-am rugat pe asistente sa imi intinda telefonul sa il sun pe Radu. Nu ii daduse nimeni nicio veste pana la acea ora, desi Lia Elena se nascuse la 8:36, asa ca atunci cand mi-a raspuns era deja panicat: “Ce s-a intamplat?!?!” mi-a strigat in ureche, fiindu-i teama ca daca pana la ora aia nu primise niciun semn, ar fi putut sa fie ceva in neregula cu fetita noastra sau cu mine. I-am dat vestile bune, l-am linistit si am plans – IAR – amandoi, de fericire. Da, am plans foarte mult la aceasta nastere. Mult mai mult decat la Vlad. Dat fiind tot contextul, emotiile au fost mult mai mari.

Si apoi cele 3 zile pana la externare au fost minunate. Doar eu cu ea in salon, fericita si linistita, avand timp berechet sa o privesc, sa o miros, sa o descopar, sa o iubesc. Am trimis zeci de poze si videouri familiei si prietenilor apropiati, celor care ma vizitasera in urma cu 6 ani, la nasterea lui Vlad, si care nu o mai puteau face acum. Am facut foarte multe video call uri cu Radu si cu Vlad, de la micul dejun si pana seara, inainte de culcare, cand ne spuneam “Noapte buna” unul altuia si le-o mai aratam o data pe Lia.

Cat priveste recuperarea dupa cezariana, pot spune ca a fost la fel de usoara ca la Vlad. Sigur ca mai aveam dureri, dar m-am ambitionat sa le depasesc si sa ma concentrez pe minunea din bratele mele. M-am dat jos din pat a doua zi dimineata, cand mi s-a recomandat, fiind ajutata la inceput de cadrele medicale ale spitalului. Dar deja in a doua parte a zilei ma puteam misca singura prin salon, puteam sa ma spal, sa ma schimb, dar si sa am grija de bebelina, care dormea langa patul meu.

Un moment emotionant pe parcursul sederii noastre in maternitate a fost vizita baietilor, in dreptul geamului salonului nostru. De la distanta celor 4 etaje ne-am trimis pupicuri si ne-am spus cat de mult ne iubim. Vlad a urlat atat de tare “Te iubesc, mama!”, incat sigur l-a auzit toata strada.

Iar pe 23 mai, exact cand Radu si cu mine implineam 16 ani de relatie, am iesit din spital. Dar despre reintalnirea cu ei si despre prima zi acasa cred ca voi scrie intr-o alta postare, pentru ca sunt multe si foarte frumoase lucruri de povestit.

Vreau sa ii multumesc inca o data Dorinei Codreanu. Si vreau sa multumesc si echipei Sanador. Tot personalul spitalului s-a purtat minunat cu noi de la intrare si pana la externare. Am un deosebit respect pentru medici si asistente in general, dar cu atat mai mult in aceasta perioada dificila. Le multumesc pentru grija extraordinara pe care o aveau in fiecare secunda, pentru efortul de a sta de dimineata si pana seara cu masca si echipamentul de protectie cerute de protocolul pandemiei, pentru privirile blande si zambetele de incurajare.

Si uite ca au trecut 2 saptamani de la nastere. Sa fie si urmatoarele la fel de frumoase!