2 Povesti de succes

2 Povesti de succes

Azi vreau sa va vorbesc despre doua fetite care m-au lăsat masca prin inteligenta lor și talentul indiscutabil la scris. Pot spune ca a fost una dintre cele mai satisfăcătoare campanii desfășurate prin intermediul blogului meu, căci datorita ei am ajuns sa le cunosc pe Keren și Briana.

 

EN: Today I want to talk about two little girls who have amazed me with their intelligence and writing skills. I can say it was one of the most satisfying campaigns on my blog, because that’s how I got to meet Keren and Briana.

Va spuneam în urma cu ceva timp ca voi fi jurat într-un concurs organizat de Nickelodeon și Telekom, care le cerea copiilor sa scrie povesti, urmând ca doi mari câștigători sa plece în parcul de distracție Nickelodeon împreună cu familia, dar și sa aibă uriașă satisfacție ca poveștile lor înscrise în concurs sa devina desene animate transmise pe canalul Nickelodeon.

Pe scurt, concursul s-a încheiat, eu am jurizat și câștigătorii au fost anunțați. Dar ar fi fost trist sa nu va împărtășesc pana la capăt aceasta experienta, nu de alta dar în ultimele zile le-am povestit tuturor prietenilor despre întâlnirea mea cu Briana Maria Berbec și Keren Ioana Boingiu, câștigătoarele concursului, și m-am gândit ca sigur și vouă v-ar plăcea sa auziți cum au decurs lucrurile de fapt.

 

În primul rand, ideea concursului de a încuraja copiii sa scrie e foarte buna. Mi se pare ca din start toți copiii înscriși în concurs au avut ceva de câștigat, pentru ca și-au pus mintea la contribuție și au scris cate o poveste. Sunt curioasa cati copii mai scriu povesti în zilele noastre?

La finalul concursului m-am pus pe citit povesti scrise de copii cu  vârsta cuprinsa intre 9 și 14, căci asta era una dintre reguli. Eram curioasa sa aflu ce ii preocupa, care sunt bucuriile sau temerile lor, care este universul copiilor din aceasta generație. Și am rămas extrem de impresionata. De aceea va și scriu acum si va invit sa citiți la finalul postării cele 2 povesti câștigătoare.  Dar pana atunci, mai am câteva detalii de culise extrem de interesante.

Așadar am citit și am jurizat. Mi-a fost extrem de greu sa dau note tuturor și sa ii departajez cumva, asa ca rămăsesem ultimul jurat din concurs care încă nu trimisese tabelul cu note completat. Asa se explica de ce câștigătorii au fost anunțați abia la 11 seara. Da, din vina mea, pentru ca mi-a fost greu sa ma decid. Deși povestile celor 2 castigatoare se departajau mult de restul, îmi era foarte greu sa fac tot clasamentul final.

Luni m-am văzut cu Briana și Keren. Aveam emoții, va spun sincer, pentru ca – nu stiu cum va spun – dar poveștile erau prea bine scrise! Cu intriga, desfășurarea acțiunii, punct culminant, deznodământ, cu morala, cu mesaj… Dar temerile mele au disparut complet in momentul in care am ajuns sa le cunosc. Ba mai mult, m-am felicitat pentru jurizarea facuta si pentru ca faptul ca ele au fost atat in clasamentul meu, cat si in cel general, pe locul 1.

Cum le-am vazut, le-am luat la întrebări, din curiozitate, dar și sa ma conving de faptul cu mintisoarele lor au conceput aceste povesti.

Am întrebat-o mai întâi pe Keren, autoarea povestii “A doua sansa” cati ani are și mi-a răspuns ca 13. Am întrebat-o “Atunci cum de personajul tău are 15?”. “Vai, dar eu nu semăn deloc cu personajul principal. Eu ma înțeleg perfect cu părinții mei. Dar am considerat ca la aceasta vârstă apar astfel de probleme.” I-a luat o ora și jumătate sa o scrie, cel mai dificil fiindu-i sa se încadreze în limita de caractere/cuvinte.

Aceeași problema a întâmpinat și Briana, care a scris povestea în câteva zile, pentru ca a tot revenit asupra ei ca sa mai facă modificări, sa adauge sau sa scoată pasaje.  Am întrebat-o cum de personajul povestii ei e un băiat și nu o fata. “Nu te-ai maginat pe tine în aceasta poveste?” Raspuns: “Scriu de la 8 ani. Am multe povesti în care personajele principale sunt fete. Acum am zis ca e momentul sa încerc și cu un băiat.  Sa vad, cum o fi?”.

Am întrebat părinții dacă au citit poveștile și dacă le-au influențat în vreun fel, dacă le-au pus sa facă modificări.  Mama Brianei mi-a mărturisit ca era plecata din oraș când cea mica a scris povestea “Ajutorul”, asa ca i-a trimis-o prin email cu titlul “Poți sa o citești acum sau după ce câștig concursul”. Era atât de sigura ca va câștiga, încât în ziua afișării rezultatelor nu a vrut sa se culce la ora obișnuită.  A așteptat pana la 11 noaptea (din cauza mea, cum va spuneam…), pana când mama ei i-a spus “E ultima oara când mai verificam la calculator dacă au afișat sau nu rezultatele. Apoi te culci, ca mâine ai școală. ” Dar nu s-a mai culcat imediat, căci au urmat urlete de bucurie prin casa. La întâlnire venise însoțită de multi membri ai familiei și prieteni, toți foarte mândri de ea.

Keren a mai câștigat și alte 2 concurs pe tara scriind povesti (“Kangaroo cu povesti” sau ceva de genul), iar Briana se pregătește sa publice un roman. Deci vom mai auzi numele lor și pe viitor.

As vrea sa le transmit ca le felicit pentru faptul ca au citit atât de mult pana la aceasta vârstă, căci asta e un lucru care se simte imediat. Le încurajez sa scrie și pe viitor (chiar dacă X își dorește sa urmeze un profil real la unul dintre cele mai bune licee din capitala), căci tare mult mi-ar plăcea sa le mai citesc poveștile și peste ani de zile.

Și acum, spor la citit poveștile lor, care vor sta la baza a doua desene animate transmise pe Nickelodeon, pentru care chiar în aceasta perioada se lucrează la grafica.

Berbec Briana Maria, 12 ani – Ajutorul

      Într-o zi, întorcându-se acasă, băiatul își zise: “Ar fi extraordinar dacă ar exista cineva care să mă ajute mereu și n-ar mai trebui să mă gândesc eu cum să fac!” Andrei arăta ca orice alt copil de zece ani, numai că dorințele sale erau chiar neobișnuite: să devină un zburător excepțional și să se teleporteze oriunde și oricând vroia.

      În dimineața următoare, la trezire, Andrei simți un curent de aer lângă ureche. Un pitic cât o vrăbiuță, într-o salopetă mov care scotea în evidență doi ochi mari și verzi, plutea deasupra umărului său drept. Uimit, băiatul se scutură, dar piticul nici nu se clinti. Abia șopti:

      –        Tu cine ești și cum ai ajuns aici?!

      – Numele meu este Donny. Mai știi că ieri ți-ai dorit pe cineva care să te ajute mereu? Iată-mă, am venit și sunt numai al tău!

      De atunci încolo, deveniră cei mai buni prieteni. Împreună oriunde, Donny îl ajuta și îl sfătuia mereu cum să procedeze mai bine în orice situație.

      Deși părea că se înțeleg excelent, Andrei îi spuse într-o zi piticului:

      – Pleacă! Acum că am mai crescut, vreau să fiu independent!

      – Șșșșșt! Ți-am fost trimis pentru a te sfătui. Atunci când un copil își alungă ajutorul, acesta trebuie să plece și să locuiască departe de lume, închis, căci înseamnă că nu este bun de nimic. Mai rău este că nimeni nu știe care este cheia ca să poți să ieși și să te întorci. Nu vreau să plec! TE ROG, NU ÎMI FACE ASTA!

     Înduplecat, Andrei acceptă ca piticul să rămână cu condiția să tacă.

Lucrurile merseră bine doar un timp, căci Donny nu se putu abține și îl sfătui cum să-i răspundă unei colege. Imediat băiețașul izbucni:

     – Asta-i prea de tot! PLEACĂ, Donny!

     Imediat ce Andrei rosti aceste cuvinte, piticul fu atras într-o tornadă și … dispăru.  Speriat și supărat, baiatul nu se putu gândi deloc la fapta sa și la ajutorul lui Donny.

     A doua zi, Andrei se simțea puțin ciudat, dar își aminti că vrusese să fie independent, așadar își zise că se va descurca.

     Timpul trecu până când într-o zi, în drum spre casă, fu oprit de un necunoscut:

     – Salut! Sunt prieten cu tatăl tău, care m-a rugat să las acest pachet la voi. Poți să mă conduci acasă la tine?

     Pe loc, Andrei se pregăti să accepte căci nu vroia să-și supere tatăl. În ultimul moment însă, își reaminti sfatul lui Donny de a nu vorbi cu străinii.

     – Mă grăbesc, poate altă dată! zise și o rupse la fugă.

     Cu o pală de aer lângă urechea dreaptă, Donny ateriză pe umărul baiatului.

     – Iată cheia pentru a mă scăpa din locul unde am fost închis! Când un copil folosește un sfat pe care ajutorul său i l-a dat cândva și scapă cu bine dintr-o situație, atunci toate ajutoarele captive se pot întoarce la copii! Îți multumim, băiete!

     Așa deveni Andrei eroul tuturor, dar mai ales al lui Donny, prietenul său pitic.

Boingiu Keren Ioana, 13 ani – A doua sansa

A venit; asta e clar. Deși pentru prietenii mei e un prilej de bucurie, pentru mine, începutul verii e doar un alt motiv din cauza căruia să vreau să mă aflu în orice alt loc, numai acasă nu. Și asta din cauza tatălui meu, cu care nu m-am înțeles niciodată. Mereu a avut un temperament mai…dificil. Tocmai de aceea ne-a părăsit și mama. Măcar să mă fi luat cu ea…

Astăzi o să merg la petrecerea unei colege, Tara. Am 15 ani! Nu am de ce sa îl mai ascult pe tata, ținând cont că el nu m-a ascultat niciodată. Petrecerea are loc la piscină. În sfârșit mă vor ajuta cursurile de înot pe care le-am luat, fără ca tata să știe, anul trecut și le-am plătit cu banii din bursă.

Mă aflu în holul casei. Tata e pe canapea, privește concentrat un meci de fotbal la televizor. Merg până la ușă, o deschid, când aud: “Nina, tu ești?”. Da…tata m-a observat pentru prima dată de când a început vacanța de vară. Reușesc să scap doar cu o așa-zisă vizită la o prietenă.

Ajung, în sfârșit, acasă la Tara. Intru in curte și văd o mulțime de oameni necunoscuți. Încerc să o identific pe Tara. O văd și îi dau o mică atenție. Pare prea recunoscătoare pentru nimicul pe care I l-am oferit. Poate că e doar politicoasă.

Mă duc înspre piscină și mă arunc în apă. Înot alene pe spate, gândindu-mă la ce fericită este familia Tarei. Mi-aș dori să am și eu așa o familie. Deodată, deasupra mea sar niște băieți ce încearcă să atragă atenția asupra lor, cu o acrobație. Ma bagă la fundul apei, destul de adânci. Stau ceva vreme acolo, nu știu exact cât. Pare o veșnicie. În sfârșit simt niște mâini pe umerii mei care mă ridică la suprafață. Deschid ochii și reușesc să respir.

-Ești bine? Mă întreabă tânărul care m-a salvat. Știi cum te cheamă?

-Nina, răspund.

El se recomandă ca fiind Tom Levi. Tom Levi? Ce coincidență, așa îl cheamă și pe bunicul meu. Acum că mă gândesc, seamănă destul de bine cu el în tinerețe. Se oferă să mă ducă acasă.Refuz, spunând că o să iau metroul.

-Ce să iei? mă întreabă Tom cu un zămbet confuz pe față. Ești o fată foarte ciudată. Lasă-mă să te conduc!

Accept fără să mă mai gândesc. Plec într-o așa goană, încât uit sa îmi iau la revedere de la Tara.

-Haide, lasă-ma să te duc cu mașina! Unde locuiești?

Accept, observând că nu am cartela de metrou .

-Strada Cindrel,răspund.

-Serios? Acolo locuiesc și eu! Și totuși nu te-am mai văzut.

Ridic din umeri, nepăsătoare, până ce îi văd mașina! Un model foarte vechi, într-o stare foarte bună. O fi vreun colecționar. Mă urc cu o încredere neobișnuită. Mă uit pe geam și nu recunosc peisajul. Mă sperii. “Până aici mi-a fost! De ce m-am urcat?”. Încerc să deschid portiera, dar este încuiată, evident. După vreo cinci minute mă lasă, într-adevăr, chiar în fața blocului meu.

-Aici locuiesc eu, spune  Tom. știi? Tu chiar semeni mult cu soția mea, Nicole (Nicole; așa o chema pe bunica mea). Aș vrea să o cunoști, însă face niște ore suplimentare la serviciu. Ai vrea să urci până la mine în apartament? Am și un fiu de opt ani care e la școală acum. Eu accept și de data asta, cu o siguranță suspectă. Ajungem tocmai in fața ușii apartamentului meu(sau in locul unde ar trebui ea sa fie). In locul ei, o ușa masiva din lemn.

-Aici locuiești? Glumești?

-Nu, de ce?

O părticică din mine simte nevoia să pună o întrebare stupidă:“Poți să îmi spui în ce dată suntem?”

-1 iulie 1976, desigur.

1976? Asta este clar o greșeală. Poate că Tom este nebun. Sau poate că sunt încă sub apă. 1 iulie 1976… ziua în care bunica mea… A avut loc un incendiu devastator acolo unde lucra ea, la ora 17, când nu ar mai fi trebuit să se afle acolo.

-Tom, să știi că aș vrea, de fapt, să o cunosc pe Nicole! Haide să îi facem o surpriză la serviciu!

-Bine…Pentru o străină, ești foarte prietenoasă! (“Prea prietenoasă”, gândesc) Urcă în mașină!

Ne oprim în fața unei clădiri mari cu o formă circulară. Știu ca incendiul a fost declanșat de o butelie cu gaz în sala de mese de la etajul unde lucra(sau lucrează)Nicole.

-Tom, eu mă duc până la baie. Ne vedem la recepție în 5 minute.

Fug înspre etajul al 6-lea, cel unde se află Nicole. Este aproape ora 17, mă grăbesc! Liftul în care m-am urcat s-a blocat între etaje! Nu o să mai reușesc! Pot să aud strigătele speriate le oamenilor. Deschid ușa liftului și ies afară, ajutată de o doamnă de la acel etaj. Găsesc butelia de gaz și rotesc robinetul până la capăt ca să fiu sigură că nu se va întâmpla nimic rău. Îl aud neclar pe Tom strigându-mă. Simt cum încep să mă ud. Apa mă-nconjoară de-odată. Simt iarăși niște mâini care mă scot la suprafață. E tata! Pare îngrijorat.

-Nina! se aude o voce speriată de femeie. O recunosc. Este mama! Ești bine, draga mea?

Rămân înmărmurită. Mama? Aici? Este prima dată când îl văd pe tata așa… păsându-i de cineva; de mine!

Apar si bunicii mei. Amândoi! Mă iau în brațe.

Tatăl meu era batjocorit adeseori la școală, din cauza faptului că nu avea mamă. De aceea era așa? Acum nu mai contează. Am viața pe care mi-am dorit-o întotdeauna. O viață plină de iubire.

EN: A while ago I told you I will be a jury in a contest organized by Nickelodeon and Telekom, who was asking children to write stories, and the winners would go to the Nickelodeon fun park with their family, but they would also have the huge satisfaction to have their stories turned into a cartoon broadcasted on Nickelodeon.

The contest is now over, I have judged and the winners have been announced. But it would have been a pity not to share with you this entire experience, because in these past days I have told all my friends about my meeting with Briana Maria Berbec and Keren Ioana Boingiu, the winners, and I thought you would also like to hear how things actually went.

First of all, the idea of the contest to encourage children to write is very good. I think all children who joined the contest had something to win, because they put their minds to work and wrote a story. I am curious how many kids write stories nowadays?

At the end of the contest I read the stories written by children aged between 9 and 14, because that was one of the rules. I was curious to find out what preoccupies them, what their joys and fears are, what the universe of the children from this generation is. And I was extremely impressed. That’s why I am writing to you now and I invite you to read the 2 winning stories at the end of this post. But until then, I have some more interesting details from behind the scenes.

So I read and I judged. It was very hard to give everyone grades and to somehow set them apart, so I was the last jury to submit my table. That’s why the winners were announced after 11 pm. Although the stories of the 2 winners were clearly far from the rest, I found it very difficult to have a final top.

On Monday I met with Briana and Keren. I was nervous, honestly, because- I don’t know how to say this- but the stories were written too well! With a plot, intrigue, maximum level of suspense, moral, message… But my fears disappeared completely when I got to meet them. Furthermore, I congratulated myself for my decision and for the fact they were both in my top, as well as in the general one, number 1.  

As soon as I saw them, I started asking questions, out of curiosity, but also to convince myself that their little minds could have conceived such stories.

First I asked Keren, writer of the story “Second chance” how old she is and she said 13. Then I asked her “How come your character is 15?”. “Well, I am nothing like the main character. I get along perfectly with my parents. But I consider that around that age such problems could appear.” It took her one and a half hours to write it, and what she found most difficult was keeping the maximum de of characters/ words.

Briana had the same problem, but she wrote the story in a couple of days, always coming back to make adjustments, to add or take out paragraphs. I asked how come her character is a boy and not a girl. “You didn’t imagine yourself in this story?” Answer: “I write since I was 8 years old. I have many stories where girls are the main characters. Now I thought it would be the right time to try with a boy. Let’s see, what it’s going to be like?”.  

I asked the parents whether they had read the stories and if they had influenced them in any way, if they made them change anything. Briana’s mother confessed she was out of town when her little one wrote the story “The Help”, so she sent it to her via email with the title “You can read it now or after I win the contest”. She was so convinced she was going to win, that on the day of the announcements she didn’t want to go to bed at her usual hour. She waited until 11 pm (like I said, because of me…), until her mother said “It’s the last time we check if the results are out or not. Then you go to bed, it’s a school night.” But she didn’t go to bed straight away, because there were screams of joy around the house. At the meeting she came together with many family members and friends, all of them very proud of her.  

Keren won other 2 national contest writing stories (“Kangaroo with stories” I think), and Briana is preparing to publish a novel. So we will hear their names again in the future.

I want to tell them that I also congratulate them on reading so much until their age, because that’s something you feel right away. I encourage them to write in the future as well (although one of them wants to pursue a science high school, at one of the best in Bucharest), because I would really love to read their stories in the years to come.

And now, have fun reading their stories, which will be cartoons on Nickelodeon, because right now the graphic is being worked on.